Toacă-gură

Ne-am referit cândva la cazurile, clasice pentru lingvişti, ale depreciativelor de proiecţie etnonimică reprezentate de termenul bárbaroi „bâlbâitori”, prin care grecii numeau populaţiile vecine cu care au venit în contact, devenit insultă, sau de impresia slavilor că neamurile germanice pe care le-au cunoscut erau niemţî, adică „muţi”. Şi asta pentru că nu vorbeau ca ei!

* Sprinteneală suspectă. Fireşte, în inventarul lingvistic privitor la actul comunicării verbale, în general, există şi termeni cu valoare neutră sau de apreciere pentru acţiunea de a vorbi, a zice, a spune, a cuvânta, pentru interacţiunea cu folos, sfatul şi chiar tăifăsuiala, ca şi pentru vorbitorul cuvântăreţ, eventual spornic. Încredere ai în omul de cuvânt, cunoscut fiind faptul că cineva te poate duce cu vorba, chiar dacă nu toate vorbele sunt de clacă. Dar uşurinţa este şi în acest caz suspectă, aşadar tocmai din sfera substantivului respectiv s-au născut generice pentru surplusul de vorbe, apelând la finale evocatoare: vorbăraie şi vorbărie.

* Sinonimie. În dicţionarele de profil ale limbii române sunt înregistrate zeci de corespondente semantice ale termenilor precedenţi, exprimând noţiunea de „vorbă multă”, frecvent „fără rost”; pentru a ilustra ideile respective, dar şi în sprijinul afirmaţiei de la începutul textului, apelăm doar la un florilegiu, din care nu pot lipsi pălăvrăgeală, flecăreală – felcărit, leorbăială – leorbăit, trăncăneală – trăncănit, sporovăială (parcă mai împăciuitor), clănţăneală (sugerând şi confruntarea), limbuţie, dârdâială etc. Nici „actantul” persona non grata nu a fost neglijat, ba chiar se bucură de un spor lexical; el este un guraliv flecar, un limbut palavragiu, un limbareţ leorbău, un gureş sau un… dârdală! Atrag atenţia compusele vorbă-lungă şi mai puţin cunoscutul toacă-gură.

* Un semn de întrebare. În ultima listă se înscriu două denumiri cu statut special. Prima este ploscar, reprezentând rezultatul unei analogii; sensul de bază al acestui cuvânt este acela de „flăcău care merge cu plosca de băutură din casă în casă, invitând la nuntă” şi a cărui prestaţie se caracterizează printr-un discurs bogat, atât la adresa mirilor, a familiilor acestora, în numele cărora lansează invitaţia, cât şi a celor invitaţi. Un discurs comparabil al cuiva, în alte împrejurări, a condus, probabil, la extensia de sens ploscar „palavragiu” (ca poreclă pentru o persoană despre care se spune şi că „umblă cu plosca cu minciuni”). Pe de altă parte, există un verb, (a) lehăi, folosit, la modul figurat, cu sensul de „a flecări, a vorbi mult şi fără rost, a spune verzi şi uscate” (Dicţionarul Academiei = DA). Inevitabil, lehău apare şi el printre sinonimele lui flecar, guraliv, palavragiu etc. Dar, dat fiind faptul că etimologia verbului a rămas necunoscută, iar, în ceremonialul nunţii tradiţionale, lehău este numit, în unele zone din ţară, un personaj ce are un rol de „speaker”, este de gândit dacă sensul de bază al cuvântului nu a fost unul pozitiv, ca şi în cazul, sigur, ploscar, iar deprecierea (foarte pronunţată; cf. lehăială, lehăire, lehăitor) să se fi produs ulterior. În orice caz, după surse foarte diverse, DA înregistrează pentru (a) lehăi sensuri vechi şi regionale de tipul „a ocărî”, „a mustra”, „a striga în gura mare”.

* Defectologie. La fel de impresionant, pentru un tablou sui-generis al hilarului lingvistic, este şi inventarul termenilor ce numesc neajunsuri în ceea ce priveşte competenţa elocuţională, aşadar defectele de vorbire, unele simple urmări ale conformaţiei aparatului articulator; iată câteva adjective: balamut, bâlbâit, cepeleag/ şepeleag, fâlfâit, fonfăit, gângav/ gângăvit, peltic, rârâit, sâsâit, şişcav/ şişcăvit… Există şi altele! Paralel, putem cita chiar o serie de verbe ce numesc tot vorbirea, dar, de data aceasta, cu referire mai mult sau mai puţin directă la deficienţe ale „vorbitului”; printre acestea: (a) bălmăji, bâlbâi, blehăi, blencheri, bleocăi, bleotocări, blodogoni, bogonosi, borborosi (bolborosi), fârfăi, fle(o)ncăni, leopăi, leorfăi, pl(e)oscoti etc.

* Primat absolut. Fără să putem detalia faptele, vrem să-l încredinţăm pe cititor că niciun alt act sau altă activitate ale omului şi, după aceea, niciun defect fizic (locomotor, fiziologic sau de altă natură) al acestuia nu au atras atenţia şi nu au fost numite cu atât interes şi atâta minuţie cum sunt descrise, „colorat”, vorbirea dezlănţuită şi, „tehnic”, absenţa performanţei. Nu putem avea în vedere doar aspecte de natura unui superficial behaviorism; mentalul lingvistic al tuturor popoarelor reflectă, de fapt, ca o judecată asupra valorii, consecinţele relaţiei dintre vorbire şi gândire. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi