Tutuieşte-mă!

Îţi trebuie curaj, ambiţie, nebunie chiar. Dacă la prima vedere ţi se pare un lucru imposibil, după un timp devine vecin cu infinitul, o chestie ce nu poate fi înţeleasă şi fără fund. Realizezi că devii din ce în ce mai penibil în străduinţa ta de a-i da de capăt sau de a o evita. Este una dintre cele mai ciudate situaţii cu care te confrunţi în viaţă.

Este vorba despre îndrăzneala de a tutui pe cineva. Şcoala şi părinţii te-au învăţat ca de fiecare dată când întâlneşti orice persoană pentru prima oară să îi vorbeşti cu „dumneavoastră”, să o tratezi cu respect şi politeţe. În limba română nu s-au păstrat degeaba aceste forme, ele sunt folosite frecvent, dar de foarte multe ori devin o corvoadă. Iar acest obicei, odată solidificat, devine o piedică aproape fizică în calea exprimării tale libere. Este un exemplu perfect care ilustrează forţa educaţiei, impactul pe care ea îl are asupra individului în societate. Chiar dacă instinctul, logica şi toate celelalte aspecte te îndeamnă să te relaxezi şi să îl scoţi pe „tu” din tine, să i-l spui nonşalant celuilalt, pur şi simplu nu poţi şi pace. Şi nu e vorba doar de pronume în sine, ci de formele tuturor verbelor la persoana a doua singular care se rotunjesc la plural automat pe buzele tale.

Uneori te pomeneşti vorbind „la dumneavoastră” cu câte un puşti care îţi spală parbrizul sau cu cel care îţi lustruieşte pantofii. Evident că bunele maniere asta spun, dar, să fim serioşi, există şi aici o limită. Rişti, şi nu doar că rişti, chiar devii penibil când îl domneşti pe vreun puradel care vinde seminţe pe stadion: „Cu cât vindeţi capacul de sâmburi, băieţel?”

Vorbesc aici despre oamenii cu educaţie că ceilalţi nu au nicio problemă.

Sunt situaţii, de asemenea penibile, când doi se ceartă, iar educaţia nu îi lasă să se exprime direct. Şi uite aşa se „domnesc” de nu se văd: „Nu vă supăraţi, sunteţi un bou, domnule!”, „Ştii ce? Tu’ţ mama dumneavoastră! Ia vezi cum vă exprimaţi, mă!”, „Dacă-ţi trag una, o să mă pomeniţi!”… „Las’ că-ţi arăt eu dumneavoastră!”… ş.a.m.d.

Noroc că vine din urmă noua generaţie care nivelează totul. De mici sunt obişnuiţi şi „familiarizaţi” cu toţi ceilalţi, fără deosebire de vârstă, sex, poziţie socială etc. Tu ai 50 de ani, el 14, staţi la rând şi te întreabă: „Hai, înaintezi sau ce?…”

Extrem de jenantă devine situaţia când cealaltă persoană îţi cere să o tutuieşti, dar nu poţi, pur şi simplu nu poţi. Este inexplicabilă reacţia ta când trebuie să pronunţi cuvintele. Dificultatea deciziei te afundă într-o jenă a fiecărei situaţii care presupune conversaţie şi încerci, prin improvizaţii de moment, să foloseşti fel de fel de construcţii cu verbe reflexive sau impersonale: „Se poate bea o cafea?”, în loc de „Vrei o cafea?”; „Este bine să nu se folosească telefonul”, în loc de „Nu mă suna!…” ş.a.m.d.

Am întâlnit copii care îşi „domnesc” părinţii. O fac din copilărie, pornind de la cine ştie ce obicei al locului, şi continuă toată viaţa, neîndrăznind niciunul să schimbe aşa, netam-nesam situaţia. Poate doar pe patul de moarte să zică un copil rupt de durere: „Tată, mamă und’ te duci?!…” şi e păcat.

De asemenea, sunt colegi de birou care stau împreună ore întregi zi de zi, de aceeaşi vârstă, acelaşi statut social, aceeaşi poziţie în firmă, dar care nu pot ajunge la înţelegere cu tutuirea asta blestemată. E un fenomen fantastic: „Daţi-mi hârtia aceea din fax”, „Răspundeţi la telefon, vedeţi că e şefu’, spuneţi-i că nu-s…”

Plus că e greu de folosit atunci când situaţia are nevoie de viteză, expeditivitate, eficienţă. Nu prea poţi să te adresezi cu „dumneavoastră” unor pompieri care trebuie să-ţi stingă casa care e în flăcări, iar copilul strigă disperat de la geam. E pierdere inutilă de timp preţios.

Nu zic să fim pe poziţii de egalitate toţi, cu „tu” în sus şi „tu” în jos. Există un rost şi al politeţii ăsteia, dar nu într-atât încât să devină obsesie. Trebuie avute în vedere mai multe aspecte, nu doar unul. Dacă cel puţin două indică tutuirea, sfatul meu e să închideţi ochii şi să îi daţi drumul până nu se instalează blocajul. Prima dată e mai greu, după aia o să iasă de la sine, poate chiar o să exageraţi un pic de bucurie încercând să spuneţi lucruri sau să faceţi gesturi prea familiare pentru proaspăt dobândita poziţie, pentru noua redută cucerită.

Ţin minte că la ţară, când eram copil, erau multe situaţii în care fetele abia măritate, se trezeau a doua zi după nuntă schimbate deodată şi începeau să tutuiască pe toate celelalte femei măritate mult mai în vârstă decât ele. Vezi doamne, acum erau pe picior de egalitate. E drept că acolo, conform tradiţiei, statutul social era, şi poate că mai este încă, pe prim plan, iar când acesta este bifat, toate porţile sunt deschise.

Pe mine unul mă distrează, la polul opus, reacţia directă spre tutuire a unora care te aud prima oară la telefon. După părerea lor, dacă ai o voce tânără, tutuirea este obligatorie, altfel se simt jigniţi cumva, au senzaţia că se înjosesc în faţa ta. Partea interesantă şi comică în asemenea situaţii e că, dacă tu, om educat, încerci să te menţii pe poziţie cu „dumneavoastră”, am observat că şi în celălalt se instalează un soi de respect inexplicabil. E ca un fel de dresaj cu hamsteri care trebuie să sară prin cercuri de foc.

Am avut multe satisfacţii după ce reuşeam să trec peste acest hop stânjenitor. Aproape instantaneu se simţea o apropiere evidentă între mine şi persoana respectivă. De fapt, în general, tutuirea implică automat o apropiere între cei doi indivizi implicaţi în conversaţie, iar politeţea o îndepărtare. Tocmai de aceea poate, este atât de delicată situaţia: uneori una este de dorit celeilalte, dar alteori nu e, pică exact ca nuca în perete. De exemplu, când nu-ţi vezi soţia pentru o perioadă îndelungată îţi vine să îi spui „dumneavoastră”, dar când o vezi des nu o mai scoţi din „tu”… Ştiu ce gândiţi, dar la francezi e altceva, acolo e un fel de respect pervers aproape în „Je vous aime”. Ia încearcă să îi spui domniţei tale: „Vă iubesc, Marie!” Să vezi ce scatoalce îţi iei… (scuze pentru impoliteţe…)

Briscan Zara este scriitor şi publicist