Uitarea vinovată

O lungă perioadă din viaţa mea nu am ştiut mai nimic despre Pogromul de la Iaşi. În 1941, mama mea avea doi ani, bunicii locuiau lângă Iaşi, la Valea Lupului, şi singurele lor amintiri de atunci erau legate de bombardamentele sovietice asupra Iaşului, declanşate imediat ce armatele germane şi române au trecut Prutul, pe 22 iunie, invadând Uniunea Sovietică, în celebra operaţiune "Barbarossa", care a schimbat apoi cursul şi soarta celui de-al Doilea Război Mondial. Ce a rămăs cel mai trainic în memoria colectivă a românilor din Iaşi legat de acel moment este, paradoxal, manipularea propagandistică a guvernului Antonescu potrivit căreia evreii din Iaşi ar fi semnalizat piloţilor sovietici unde să bombardeze, trădare militară care ar fi justificat apoi masacrele care au urmat. Nu trebuie, desigur, să fii mare specialist pentru a pricepe că nimeni nu ar fi putut fi atât de iresponsabil să îşi ceară singur bombe în cap, nici că de la înălţimea plafonului de nori unde zburau bombardierele nu ar fi putut vedea nici o urmă de semnalizare de la sol sau, chiar admiţând că asemenea incidente s-ar fi petrecut, că populaţia civilă a cetăţenilor români de religie mozaică ar fi trebuit decimată barbar pentru o astfel de vină.

Lucrurile sunt, fireşte, mult mai complicate şi aş îndrăzni să spun că, dincolo de travaliul serios şi argumentat pe care istoricii se cuvine să îl asume asupra unei chestiuni atât de delicate şi de controversate a istoriei recente, avem obligaţia, toţi cetăţenii acestui oraş, să medităm la derapajele genocidale care ne marchează, vrem, nu vrem, istoria locului şi, prin ricoşeu, identitatea. E un gest de igienă morală pe care ar trebui fiecare dintre noi să-l facem în singurătatea propriei conştiinţe.

În 1995, am mai scris asta, am încercat să transform clădirea în ruină din strada Vasile Alecsandri, trecută abuziv în patrimoniul unor societăţi comerciale, într-un centru internaţional de cultură, numit după gruparea culturală care fusese proprietară, în anii ’30, a imobilului, "Viaţa Românească". Studiind istoria imobilului pentru a face documentaţia necesară pentru obţinerea unei Hotărâri de Guvern (spre cinstea lor, toate autorităţile locale de atunci, prefectul Dan Gâlea, Ioan Amihaesei – preşedintele Consiliului Judeţean şi primarul Constantin Simirad, m-au ajutat şi au semnat memoriul aferent, blocat însă, la guvern, de tovarăşul Cozmâncă), am început să aflu mai multe despre povestea tragică a acestui loc unde fusese, în iunie 1941, Chestura de Poliţie.

Investigând amatoristic, atunci am aflat cum toată lumea ştia cu siguranţă, de la o rudă, de la un martor ocular ("care mi-a povestit mie, înţelegi?") cum evreii din Târgu Cucului semnalizau cu lanterne avioanelor sovietice să bombardeze Iaşul. Atunci am aflat despre problema cosmică, insondabilă, născătoare de controverse acerbe, asupra numărului exact al morţilor. Comunicatul oficial allui Antonescu vorbea de o "bagatelă" de 500 de victime. Istoriografia naţionalist-comunistă, din timpul lui Ceauşescu, vorbea, scrâşnit, de vreo două-trei mii de victime. Istoriografia românească admite azi că, luate cumulat, victimele represiunii directe şi cei morţi în trenuri, sunt între şase şi opt mii, în timp ce istoriografia occidentală a fixat analiza la zece mii. Organizaţiile evreieşti au mers cu o evaluare şi mai mare, până la 13.000, cifră înscrisă la un moment dat pe o placă comemorativă care a stârnit furia unui tovarăş, fost tipograf, care a venit în biroul meu de atunci, de la Direcţia pentru Cultură, pentru a protesta energic cu argumentul că "nu sunt atâţia morţi în tot cimitirul evreiesc din Păcurari". Atunci am realizat că ororile din iunie 1941 sunt o rană neînchisă pentru ieşeni peste care se tot pune, preventiv, câte un strat de unguent propagandistic.

În 1998, cu ocazia unei misiuni la Washington D.C., am simţit nevoia să fac ceea ce cred că ar trebui să constituie esenţa unui program educativ pentru tinerii din România: am vizitat Muzeul Holocaustului. Protocolul inteligent al instituţiei te obligă să asumi ID-ul unei victime şi să traversezi expoziţia ca şi cum ai fi tu însuţi următoarea ţintă a represiunii rasiste. Cum nu am la îndemână acum paşaportul simbolic de atunci, îmi amintesc doar că era vorba de un bărbat, cred că Grünberg se numea, sub 40 de ani, care locuia în Iaşi, chiar pe strada Vasile Alecsandri şi care a fost ucis în curtea Chesturii de Poliţie, pe 29 iunie 1941. Vă asigur că, după o experienţă de o oră şi jumătate, cât ţine acest happening al memoriei, nu prea mai au mare importanţă datele reale ale tragediei (numere, locuri, oameni, biografii) şi nici nuanţele explicaţiei istorice (legitimarea războiului, revanşă simbolică la un an de la raptul Basarabiei, montaj al SD-ului executat de români sau exacerbarea criminală a antisemitismului latent). Ieşi din muzeu doar cu sentimentul buimăcitor al barbariei nesfârşite care se ascunde în interiorul oamenilor sub aparenţe de onorabilitate şi care aşteaptă doar un brânci pentru a ţâşni, viforoasă, la suprafaţă. Nu poţi ieşi decât tulburat dintr-o astfel de experienţă.

Săptămâna trecută, la Târgul de Carte "Gaudeamus", editura Curtea Veche a lansat un important instrument educativ, menit să ne dea de gândit: albumul documentar fotografic Pogromul de la Iaşi, realizat de Radu Ioanid împreună cu Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România. Studiul istoric al lui Radu Ioanid, bazat pe documente de arhivă şi pe înregistrări cu mărturii ale supravieţuitorilor, cele 129 de fotografii, majoritatea aproape de neprivit, precum şi date despre victime şi călăi publicate unitar pentru prima dată fac din acest album documentar un nepreţuit instrument istoric şi educativ, care nu ar trebui să lipsească din nici o şcoală care are în programă istoria recentă a României. Mai ales că directoarea programelor educative ale INSHR, doamna Elizabeth Ungureanu, devoala faptul că de foarte multe ori a trebuit să facă faţă aceastei chestionări neîncrezătoare: "cum ne dovediţi că ceea ce ne spuneţi e adevărat?"

Aş mai adăuga doar că 14 fotografii originale, din cele prezentate în acest album, pot fi văzute şi la Arhivele Naţionale din Iaşi, în Fondul personal Iţic Schwartz-Kara.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii