Un conclav de familie

– Cătălin nu a apărut?, întreabă Evtimia pe Maricica.

– A telefonat că întârzie.

– Ah, întârzie… iar întârzie…. Bine! Poţi să pleci, Maricica!

Apoi întorcându-se spre mine:

– Oare cine a inventat minciuna asta, domnule Răcoare, că, vezi Doamne, copiii sunt bucuria părinţilor? Că bietul Toderică a avut numai de tras de pe urma lui fiu-său ăsta!

– Cred că sunteţi prost dispusă, doamna Vartan, spun împăciuitor.

– Eh, „prost dispusă”… Nepotul meu ştie mai bine ca oricine cum să mă dezamăgească. Apoi Evtimia dă din mână ca şi cum ar fi alungat o muscă sâcâitoare şi dori să continue, dar nu mai apucă. Se aud uşi trântite şi în salon intră Cătălin, „oaia neagră” a familiei, după câte înţelegeam. Era vădit „parfumat”, avea o faţă de aşternut răvăşit:

– Bonjour! Sărumânile la toată lumea! Scuzaţi că nu vă pup, dar nu vreau să vă transmit duhoarea de bere stătută. Aaa, a început conclavul familiei! Pardonne-moi! Uite-o şi pe mamiţa Nataliţa, zisă Meduza zuza, brrr! Ce mai caută aici, madam?

Întrebarea era adresată Evtimiei. O rumoare ca o boare se ridică dinspre babetele prezente, semn că replica lui trezise oarecare aprobare. O rumoare mică, de şoricei care se strecoară pe sub mobile. Ştefoaica nu-i dă nici o importanţă lui Cătălin, îşi păstrează starea ei obişnuită de somnolenţă senzuală.

– Cătălin, lasă copilăriile! Când o să te maturizezi?, întreabă Evtimia. Şi să ştii: Atâta timp cât sunt eu în casa asta, Natalia rămâne aici!

Dar Cătălin parcă nici nu aude, trece cu nonşalanţă la altceva:

– Ce v-aţi adunat aici? Să-l plângeţi pe tăticu’? Să-i comemoraţi franjurii şi nostalgia vremurilor de brambureală erotică sau isprăvile alcoolice şi deznădejdile topite-n dulci porcăriuţe? Başca veşnicile înşelăciuni mustoase ale iubirii… Gata, s-a duuus! Bâldâbâc şi fleoşc!

– Lasă poeziile, Cătăline! Cine eşti tu să ne judeci?

– Cine-s eu? O beizadea scăpătată. Un om trântit la pământ în iarba fulgerată a destinului, madam. Da, un om pălit în moalele capului şi blocat în… în haţmaţuchi.

Observam însă că Evtimia avea totuşi răbdare cu el, îl lăsa probabil să-şi „decarteze” oful. Ceilalţi, oricum, stăteau cu ochii în jos, muţi ca peştii. Iar Cătălin era într-o vervă ce părea inepuizabilă. Aveam o undă de înţelegere, chiar de tandreţe faţă de el:

– Da, madam, sunt un om întristat pentru tăticu‘, chiar dacă nu arăt asta. Îmi târâi întristat târtiţa prin urbea noastră împănată abisal de genii, aşa cum o târtiţă de înger pluteşte cleioasă în untura gălbuie, cu puri căţei de usturoi…

– Văd că l-ai citit pe Emil Brumaru, Cătăline!, îl întrerup. Sper că-mi dai voie să te tutuiesc.

– Hopa!, nu se pierde cu firea Cătălin. Ce cauţi dumneata, care citeşti literatură, în casa asta, domnule? În casa asta nu se citeşte decât cartea de telefon şi operele lui Pavel Coruţ. Aaa, şi eurile de pe produsele alimentare!

– Gata, Cătălin!, zice Evtimia şi apoi se întoarce spre mine: Deci ne-am înţeles, domnule Răcoare. Îmi pun toată nădejdea în dumneata.

La despărţire Cătălin sare clătinându-se ca un fir de grâuşor în bătaia vânturilor şi-mi strânge mâna:

– Trăiască poezia şi marii visători!

– Să trăiască, îl aprob.

Sărmanul! Câtă tristeţe trebuie să fie în sufletul lui! După firitiselile de rigoare, Evtimia mă conduce până la uşă. Aici îmi înmânează un plic, „un mic avans” zice.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist