Un cronicar literar

Un prieten care a stat în ultimii ani la Paris şi a urmărit îndeaproape viaţa culturală franceză îmi spunea recent că nu mai există, astăzi, un critic literar în care să aibă încredere şi al cărui verdict să-l determine să cumpere (sau nu) o carte. I-am dat dreptate şi am evocat împreună câteva nume de mari critici care oficiau în publicaţii de prestigiu, Bertrand Poirot-Delpech (la Le Monde) sau Angelo Rinaldi (la L’Expressşi Le Point), a căror carieră a fost încununată, glorios, de primirea la Academia Franceză. Am adăugat numele lui Renaud Matignon, pe care îl citeam cu delicii în anii ’90 şi despre care umbla zvonul că scriitorii şi editorii aşteptau cu emoţie şi teamă ziua de joi, când apărea suplimentul literar al ziarului Le Figaro, să vadă care este următoarea „victimă” a cronicarului. Teamă doar în parte justificată, deoarece Matignon era foarte generos în elogii atunci când semnala o carte valoroasă. Cazul criticului de la Le Figaro mi se pare interesant din mai multe puncte de vedere şi de aceea mă voi opri aici asupra lui.

Născut în 1935, Renaud Matignon s-a aflat în 1960 printre fondatorii revistei Tel Quel, alături de alţi tineri, în frunte cu Philippe Sollers. A publicat în primul număr al revistei un remarcabil eseu despre Flaubert după care a părăsit gruparea, iritat de extravaganţele şi acrobaţiile ideologice ale lui Sollers, care va eşua nu peste multă vreme în adoraţia lui Mao. Colaborează la alte reviste şi lucrează la Mercure de France, filială a editurii Gallimard. Intră apoi, în 1973, în redacţia ziarului Le Figaro unde publică, vreme de un sfert de veac, interviuri, comentarii, note şi, desigur, cronici literare. Moare în 1998, iar la câteva luni după moarte îi apare, la iniţiativa prietenilor, o masivă (600 de pagini!) selecţie din cronici (singura lui carte), cu titlul Libertatea de a critica… Patruzeci de ani de critica literară (ed. Bartillat, 1998, volum reeditat în 2014). Titlul trimite la celebra replică din Beaumarchais care apare pe frontispiciul ziarului Le Figaro – „Sans la liberté de blâmer il n’est pas d’éloge flatteur” („Fără libertatea de a critica nu există elogiu adevărat”).

Ceea ce frapează din capul locului este varietatea autorilor recenzaţi. Matignon urmăreşte, bineînţeles, actualitatea literară, dar scrie şi despre „clasici” ( Balzac, La Fontaine, Camus, Céline, Flaubert, Montaigne, Verlaine etc.), precum şi despre autori străini (Dostoievski, Buzzati, Lawrence Durrell, Jünger, Hemingway, Mishima, William Boyd, ş.a.m.d.). E, cum spuneam, generos în laude atunci când îi place o carte şi lista autorilor preferaţi atestă un gust sigur: printre ei – Morand, Modiano, Albert Cohen, Gracq, Nimier, Jacques Laurent, la care se adaugă tinerii (Amélie Nothomb spre exemplu) a căror intrare în literatură Matignon o însoţeşte atent şi comprehensiv. Cronicile sunt expresive din punct de vedere literar şi, totodată, şi de o precizie, cum se spune, „chirurgicală”.

Matignon a excelat, într-adevăr, în „demolări”, iar cronicile respective sunt nişte mici capodopere. Criticul sancţionează necruţător greşelile de limbă, exprimările preţioase, truismele, „aforismele” ieftine (de genul : „Băieţii sunt înainte de orice băieţi”, ”Iubirea de oameni. Nimic nu e mai puternic în lume”, „Realul e întotdeauna tulbure şi neterminat”, „Trăim în secolul informaţiei” – Matignon colecţionează cu voluptate astfel de „adevăruri esenţiale”, iar efectul comic este garantat). Titlurile cronicilor au şi ele o forţă de impact extraordinară, iar formulările „asasine” sunt fără replică. Iată câteva mostre: „S-ar zice că pentru el (pentru Claude Mauriac, n.m.) cea mai mare fericire a unui scriitor este să fie insignifiant. Să fim drepţi: în această privinţă, norocul i-a surâs întotdeauna”; „Dna Nathalie Sarraute spune tot timpul că noi nu existăm. Ea chiar precizează: Nu suntem decât un spaţiu vid. Literatura dnei Sarraute este poate, în definitiv, de inspiraţie autobiografică”; „Stilul epic se distinge prin două caracteristici: amploarea şi plictiseala. Gabriel Garcia Marquez, care aspiră la cea dintâi, reuşeşte din start să o atingă pe cealaltă”; în cartea lui Max Gallo „este vorba de o crimă. În ceea ce priveşte stilul, e mai curând o sinucidere”; „Să salutăm, aşadar, un eveniment de o anvergură considerabilă: publicarea unei cărţi fără interes, cu un conţinut insignifiant şi cu un stil fără calităţi. Nu ne putem decât bucura văzând cum se afirmă, pentru literatura de mâine, dreptul la neant” (despre Jean-Louis Bory); „Dl Sollers are o idee: va vorbi despre viaţă, despre moarte, despre ziua de astăzi şi despre cea de mâine. Va explica lumea. Când n-ai nimic de spus, vorbeşti despre orice”; „Profesionist al măreţiei sufletului, el (Gabriel Matzneff, n.m.) este constrâns să-i dispreţuiască pe ceilalţi pentru a menţine permanenţa superiorităţii sale şi să caute sordidul pentru a-şi pune în valoare puritatea”; „o filosofie de cantonier” (Paolo Coelho). Nu scapă de „execuţiile” lui Matignon nici mulţi alţi autori la modă, ca Marguerite Duras, Françoise Sagan, Robbe-Grillet, Tahar ben Jelloun, ba chiar le Clézio, Tournier sau Umberto Eco, ceea ce confirmă independenţa de spirit şi lipsa de inhibiţii ale criticului de la Figaro.

Ar fi o iluzie să credem că Matignon şi alţii ca el au împiedicat proliferarea literaturii proaste. Rolul lor a fost însă considerabil prin aceea că, publicând în ziare şi reviste de mare tiraj, au avut audienţă şi au ghidat gustul publicului. Lucru, în zilele noastre, greu de imaginat: în douăzeci de ani peisajul presei s-a schimbat în aşa măsură încât instituţia cronicarului literar pare să fie pe cale de dispariţie. M-aş bucura mult să mă înşel.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor