Un discurs despre vremuri cenuşii

Am urmărit cu interes discursul anual pronunţat de preşedintele rus Vladimir Putin, un „discurs asupra stării naţiunii” analog celui consacrat în practica americană. Probabil că mulţi dintre cititorii acestei pagini îl cunosc deja, întrucât a fost deja prezentat şi comentat în mass media din ţara noastră. Nu putem să ne lăsăm prea mult influenţaţi de mesajele politico-propagandistice inerente în astfel de ocazii, dar trebuie să dăm ţarului ce este al ţarului: avem de a face cu o direcţie asumată. Discursul din 4 decembrie se înscrie în aşa-numita „doctrină Putin”, prin care liderul de la Kremlin crede că-şi va putea menţine ţara în prim-planul politicii mondiale.

În fapt, conducerea de la Moscova se confruntă cu tot mai mari dificultăţi după ce a ales să provoace Occidentul, anexând Crimeea şi patronând crearea enclavelor rusofone în estul Ucrainei. Din punct de vedere al influenţei în afara graniţelor, situaţia Rusiei este astăzi mai rea decât în urmă cu un an, chiar dacă la Simferopol, Doneţk sau Luhansk flutură tricolorul alb-albastru-roşu. Economia şi sectorul financiar sunt afectate de restrângerea canalelor de interacţiune cu Vestul. Evoluţia descendentă a preţului petrolului – greu de imaginat fără o binecuvântare din partea guvernului american – subminează echilibrul financiar al Moscovei. Averile oligarhilor cresc mai greu şi descresc mai uşor, iar confortul de zi cu zi al cetăţenilor obişnuiţi este în scădere. Lista dezmăgirilor poate continua, ea fiind – oricum am alege să o privim – mai lungă decât cea a împlinirilor.

Aşadar, nu trebuie să ne mire faptul că discursul lui Vladimir Putin a fost mai puţin triumfalist decât alte luări de poziţie din ultimul an. Liderul de la Kremlin a jucat cartea pragmatismului, etalând preocupare faţă de mersul economiei şi faţă de nivelul de trai al populaţiei. Probabil că enunţul cel mai surprinzător a fost cel referitor la amnistia fiscală menită să încurajeze repatrierea capitalurilor refugiate peste graniţă, ca reacţie la sancţiunile externe şi la încercările autorităţilor de a institui noi pârghii de control.

Rămâne de văzut, însă, dacă acest mesaj centrat pe naţionalismul economic va avea suficientă rezonanţă în rândul unei comunităţi de afaceri obişnuită să profite la maximum de avantajele şi mai ales de nişele pe care le oferă circuitele financiare transnaţionale. Până acum, cel puţin, patriotismul n-a ajuns până la conturile bancare ale oligarhilor, fie ei consacraţi sau în devenire.

Referirile la ipoteticii speculatori vinovaţi de deprecierea rublei n-au suscitat prea mult entuziasm, în sală. Nici nu aveau cum, pentru mulţi dintre spectatori erau la curent cu dificultăţile structurale cu care se confruntă economia rusă. Iar strategia de substituire a importurilor enunţată de preşedintele Putin nu poate insufla prea mult optimism, în condiţiile în care în multe domenii de vârf decalajele faţă de Occident sunt foarte mari, iar vistieria guvernamentală nu poate suporta costurile de adaptare pe care le-ar genera protecţionismul. Responsabilii economici de la Moscova ar trebui să fie îngrijoraţi de perspectiva unei retrageri în spatele barierelor, pentru că progresele din ultimii ani, atâtea câte au fost, s-au realizat graţie integrării Rusiei în circuitele economico-financiare globale. 

Învelişul politic al acestor teze a fost oferit de binecunoscuta diatribă împotriva Occidentului agresiv, mereu dornic să-i dea Moscovei lecţii de comportament pe arena internaţională. Am avut parte de o nouă reformulare a marii naraţiuni ce acoperă decenii sau chiar secole, potrivit căreia Vestul este agresorul, iar Rusia – o victimă. Şi, evident, de avertismentele voalate ce decurg din cantitatea şi calitatea resurselor militare ale „victimei”.

În ansamblu, a fost un discurs ce ne poate oferi indicii despre intenţiile de viitor ale conducerii ruse. D-l Putin şi politicile sale ne pot face să rememorăm, până la un punct, epoca sovietică, dar nu există (încă) acel divorţ total între discurs şi realitate ce caracteriza „Vechiul Regim”, până la Gorbaciov. Vocabularul bazat pe istorie, etnie şi religie poate fi asimilat vorbăriei ideologice de acum treizeci-patruzeci de ani, dar preşedintele rus recunoaşte că ţara are probleme. S-ar putea ca anul 2015 să ne aducă o serie de iniţiative diplomatice menite să atenueze măcar o parte din costurile economice şi politice ale aventurii ucrainene.

Nu trebuie să ne aşteptăm la concesii spectaculoase, însă cele douăsprezece luni care urmează reprezintă o ultimă fereastră de oportunitate înainte de intrarea SUA în logica electorală şi înainte ca Uniunea Europeană să se resemneze cu prăbuşirea, una câte una, a punţilor economice ce definesc parteneriatul cu Moscova. Eşecul South Stream, spre exemplu, nu trebuie exagerat, dar poate fi privit drept o dovadă că UE se poate resemna. E nevoie de doi parteneri pentru un tango.

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”