Un fantasy de acum 10 ani

Genul numit fantasy este destul de firav reprezentat în literatura noastră. Sigur, există Închide ochii şi vei vedea oraşul, insolitul roman al lui Iordan Chimet, dar nu avem autori care să concureze serios cu J. R. R. Tolkien, George R.R. Martin, Stephen King, Patrick Rothfuss, Steven Erikson, Joe Abercrombie ş.a. Autori precum Liviu Radu, Ionuţ Caragea, George Cornilă, Oliviu Crâznic nu au avut vizibilitate în afara iubitorilor genului. Îmi explic acest fenomen prin absenţa, la noi, a unei literaturi agreabile pur şi simplu, fără mari pretenţii de abisalitate. Scriitorul român vrea să scrie capodopera, nu are timp pentru literatura cumsecade, pentru genurile de nişă.

Există însă o notabilă excepţie: Răzvan Rădulescu, mai cunoscut ca scenograf, dar autor al excelentului roman Teodosie cel Mic, apărut acum 10 ani la editura Polirom, a avut un real succes de critică. Nu şi de vânzări, mă tem…

Lumea ficţională se dezvoltă la limita dintre real şi cea mai ascetică fantezie, mixând toponimia curentă, recognoscibilă (Bucureşti, Filiaşi, Petrila, Olt, Neajlov, Mureş), dar manipulată aleatoriu, cu una strict imaginară, care vine din lumea poveştilor: Ciupercăria, Căpşuneria, la nord de ele Valea Căpercilor, Ottoburg, Lacul Rece etc. Cu alte cuvinte, autorul nu îţi lasă nici o clipă răgazul să-ţi alcătuieşti propria proiecţie a spaţiului ficţional, ba chiar îţi indică, acribios, o hartă pe care, inspirat, graficianul o postează chiar pe copertă. E şi o tentativă de a sugera că totul trebuie luat în serios, nu tratat cu bonomul amuzament pe care revizitarea unor vechi cunoştinţe din cărţile copilăriei ni le mai impune din când în când.

Şi, într-adevăr, romanul nu este un simplist scenariu fantezist, ci o construcţie epică dotată cu tot soiul de sertare, cu ample planuri, cu încrâncenate conflicte şi pagini metaficţionale, cu poveşti de amor şi conspiraţii, cu băi de sânge şi acte de eroism coborâte parcă din cărţile lui Dumas. Pe scurt, Teodosie cel Mic este prinţul moştenitor al regatului, care îşi are reşedinţa în capitala Bucureşti; până la majorat povara conducerii şi a educaţiei sale îi revine generosului Pisicâine, Tutore Plenipotenţiar al Principelui Moştenitor. Aparent atmosfera din regat pare paşnică, chiar dacă ulterior se va dovedi surpată de ambiţii politice, planuri diabolice, puciuri, comploturi şi alte asemenea preocupări deloc curate. În Lacul Rece îşi are sălaşul Somnul Protector Oliviu, dictator perfid, sangvinar, principe la rându-i peste o lume acvatică distopică, situată în vizibil contrast cu cea solară peste care Teodosie se pregăteşte să devină stăpân. Faţă de teroarea instaurată în străfunduri, la suprafaţă conflictele sunt mai curând rizibile, înduioşător de caraghioase: Minotaurul Samoil, stăpânul Ciupercăriei, se consideră inamicul Bufniţei Kaliopi, cea care sălăşluieşte în Căpşunerie. Rivalitatea lor, ţâfna moştenită din părinţi, arţagul se vor transforma într-o siropoasă poveste de amor, condimentată cu toate amănuntele triviale, siropoase, sursă de inepuizabil umor blând. La nord se află o altă facţiune, Ottoburg, regatul lui Otto, dictator paranoic, un fel de Ubu Roi, inventator al unor instrumente de tortură şi de război. Mai adăugaţi la toate acestea şi Furnicile Vinete, şi pe cele Verzi, plus o Frăţie de coloratură masonică, o Peşteră din care Marele Monstruleţ impune respectul tuturor şi iată lumea basmului brodată pe o canava cât se poate de potrivită.

Personaj perfid, respingător, Somnul doreşte să acapareze puterea şi se aliază, în acest scop, cu Otto. Împreună, după ce îl întemniţează pe Pisicâine (un maestru în evadări pe lângă care Contele de Monte Cristo e un ageamiu), pornesc asaltul asupra zonei paşnice din sud. Apărată de Marele Zid, aceasta rezistă cât rezistă, iar, cu intervenţia Marelui Monstruleţ binele câştigă, ca în orice basm. Numai că această victorie este plătită cu vieţile tuturor, buni sau răi. În final, Teodosie rămâne singur-singurel, cu intangibila, vaporoasa Fantomă Otilia şi Bufniţa Kaliopi, îndurerate la rândul lor de pierderea iubiţilor. Prin urmare, numai happy end nu este acesta, căci defilarea triumfală nu are cum să şteargă marile figuri căzute, eroic, la datorie. Întreaga feerie este construită cu egală răbdare, astfel încât viaţa palpită credibil chiar şi acolo unde totul ne-ar îndemna să căutăm doar convenţia; personajele nu sunt simple fantoşe, ci figuri, după cum s-a spus, de „istorie ieroglifică”, bine individualizate, care se comportă cât se poate de firesc şi alcătuiesc o gamă tipologică diversificată. Răzvan Rădulescu nu aplică, prin urmare, schemele tradiţionale ale basmului, ci ia în serios această lume feerică sau coşmarescă, acreditând-o prin nivelul metatextual al romanului.

Întregul material epic este manevrat cu maximă inteligenţă, în cel mai postmodern spirit cu putinţă. Reuşita majoră a lui Răzvan Rădulescu, dincolo de irezistibila poveste, de care te laşi prins, redevenind copil, este concilierea diferitelor formule, colaborarea unor artificii care cu greu se suportă în aceeaşi unitate narativă. Ceea ce vreau să spun e că aproape fiecare registru este prompt relativizat prin confruntarea cu opusul său. Teodosie cel Mic este un roman în adevăratul sens al cuvântului, care nu mimează, ci construieşte la propriu o poveste cât se poate de palpitantă, dar o şi supune unui amuzant tratament ludic. O carte unicat, în orice caz, singulară în proza ultimilor ani, preocupată să minimalizeze, teribilist, până şi cele mai diafane experienţe.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”