Un laureat al Premiului Naţional de Poezie: Ion Mureşan

Ion Mureşan este primul poet al generaţiei optzeci căruia anul acesta, pe 15 ianuarie, la Botoşani, i s-a conferit Premiul Naţional de Poezie ”Mihai Eminescu”. Cred că e necesar să amintesc că laureaţii acestui premiu sunt poeţi de prim rang ai literaturii române, cum ar fi Mihai Ursachi, Gellu Naum, Petre Stoica, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ileana Mălăncioiu, Ştefan Aug. Doina, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Constanţa Buzea, Angela Marinescu, Şerban Foarţă, Adrian Popescu, Mircea Dinescu, Cristian Simionescu, Dorin Tudoran, Dinu Flămând, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu şi, desigur, Ion Mureşan. Nominalizările după care s-a făcut selecţia candidaţilor, cu excepţiile de rigoare, au ţinut cont atât de criteriul valoriloc, cât şi de cel generaţionist. Rareori au contat şi altele, cum ar fi anumite date legate de biografia autorului (compromisurile făcute în perioada ceauşistă, exilul etc., etc.). Deşi selecţia a fost riguros făcută de-a lungul celor douăzeci şi două de ediţii, totuşi există şi poeţi importanţi care nu au reuşit să treacă peste barierele exigenţei juriului. Unul dintre ei fiind Ion Gheorghe, unul dintre marii poeţi ai generaţiei 60, care după 1989 nu s-a lepădat de comunism. Acesta a fost păcatul său. Nici Marin Sorescu, care s-a stins din viaţă în 1996, la vârsta de 60 de ani, probabil tot din motive ideologice nu a avut şansa să primească mult râvnitul premiu. Dacă ar fi trăit mai mult, desigur, l-am fi văzut printre laureaţi. În ce priveşte generaţia optzeci, aceasta a intrat în competiţie, dacă nu mă înşel, abia în anul 2012, când mulţi dintre congenerii mei se apropiau de vârsta de 60 de ani. Cum de-a lungul anilor rândurile acestei generaţii s-au rărit (numai în anul 2013 au murit doi dintre cei mai importanţi poeţi optzecişti, Alexandru Muşina şi Traian T. Coşovei), organizatorii şi juriul şi-au dat seama că nu vârsta, ci criteriul valoric ar trebui să primeze în cadrul selecţiei laureaţilor. În acest sens, decizia de anul acesta a juriului poate fi privită ca un act reparatoriu, ieşit din şablon. Şi acum, înainte de a trece la poezia lui Mureşan, trebuie să meţionez faptul că poetul Gellu Dorian este iniţiatorul şi mentorul acestui premiu. Consecvenţa sa merită să fie aplaudată. Nu e uşor să menţii un premiu literar la o cotă înaltă. Gellu Dorin a menţinut-o.

Întâlnirea cu poezia lui Ion Mureşan a însemnat pentru mine o revelaţie. L-am descoperit pe la sfârşitul anilor şaptezeci în paginile revistei Echinox, unde Ion Mureşan apăruse cu un amplu grupaj de versuri.

Tot în Echinox fuseră publicate Georgicele lui Mircea Cărtărescu, un eşantion din Ninsoarea electrică (sper să nu mă înşel) a lui Traian T. Coşovei şi o parte din Comedia literaturii a lui Petru Romoşan. Unul după altul, poeţii generaţiei în blugi apăreau pe podium. Competiţia literară părea destul de dură. Citindu-i, mi-am dat seama că voi avea de înfruntat (aşa vedeam lucrurile atunci) o întreagă pleiadă de scriitori, ce păşeau încrezători pe porţile literaturii, aducând cu ei, dacă nu e prea pretenţios spus, un suflu nou şi, poate, şi o nouă viziune proprie asupra lumii. Ţin minte că apariţia Georgicelor lui Mircea Cărtărescu a avut un ecou deosebit de puternic în lumea culturală ieşeană. Se căutau, mai ales, conotaţiile politice. Pe mine însă mă interesa poezia în sine. Ele vesteau apariţia unui poet important pe scena noastră literară. La fel s-a întâmplat şi cu Traian T. Coşovei, ale cărui poezii deveniseră aproape şlagăre în mediul studenţesc. Apariţia generaţiei optzeci a pus cenzura pe jar. Dar zarurile fuseseră deja aruncate. Cărţile fuseseră făcute, pe undeva în culise, fenomenul, cu toată împotrivirea ideologică, nu putea fi oprit. ”Totul se să săvârşise, cum scria Coşovei, –în iarba de fier, pe câmpul de fier”. Acele cronomentrelor loveau zadarnic ”stafia unei secunde”, ”sub foamea ascuţită a păsărilor de fier, doar spânzuratul se răsucea strâns în îmbrăţişarea frânghiei.” În plină Epocă de aur începuse dezgheţul. Cu tot efortul propagandei comuniste, care încerca din răsputeri, prin promulgarea tezelor de la Mangalia, să întoarcă literatura înapoi la epoca proletcultimsului, lucrurile nu mai puteau fi ţinute în frâu. Cu mici excepţii, poeţii optzecişti, ca de altfel, şi cei şaptezecişti, nu erau dispuşi să accepte nici un compromis cu regimul. Acesta era contextul socio-politic în care a apărut generaţia optzeci. Versurile poeţilor tineri circulau aproape clandestin. Ele aveau atunci o altă conotaţie decât au acum. Dacă mesajul politic, cum e şi normal, a fost atenuat de trecerea timpului, forţa rostirii poetice nu s-a pierdut. Ci dimpotrivă a căpătat, la poeţii autentici, o altă rezonanţă. Dacă la Traian T. Coşovei, şi chiar şi la Mircea Cărtărescu, vorbesc de cel din Georgicele, poemele au un substrat anticeauşist, nu acelaşi lucru putem spune şi despre poezia lui Ion Mureşan. Versurile sale se ridică dincolo de contingent, fapt care le face să fie şi mai puţin perisabile în timp.

Mureaşan priveşte lumea dinlăuntru, nu din afară. ”Nu am decât o prejudecată, scrie el – realitatea". În concepţia poetului, realitatea nu poate fi cunoscută, decât prin anihilarea simţurilor. Sau, mai bine zis, prin transcederea lor asupra lucrurilor înconjurătoare. Revelaţia se produce prin anihilarea văzului şi auzului, a mirosului şi pipăitului. Poetul înarmat cu un baston pentru orbi, noapte de noapte, orbecăieşte prin labirintul ”galbenei urechi a omenirii” ce pluteşte ca un stârv pe apele mlaştinilor primordiale. Citind aceste versuri, nu ştiu de ce, gândul mă duce la autoportretul autorului Poemelor luminii, din care citez: ”Lucian Blaga e mut ca o lebădă./ În patria sa/ zăpada făpturii ţine loc de cuvînt./ Sufletul lui e în căutare,/ în mută, seculară căutare,/ de totdeauna, şi pînă-n cele din urmă hotare./ El caută apa din care bea curcubeul./ El caută apa/ din care curcubeul/ îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.” Eul lăuntric al lui Ion Mureşan se află într-o perpetuă nu căutare, ci fărământare. Dacă la Blaga căutarea e una de esenţă contemplativă, la Mureşan căutarea îmbracă o haină viscerală. El îşi caută vocea lăuntrică, din care cuvântul ”se înalţă ca şarpele din ou”, pentru a-şi muşca propria-i coadă. La masa lui de lucru ”şade nebunia”. Ion Mureşan nu înalţă monument nici cunoaşterii, nici adevărului, ci, pentru a percepe fumuseţea lumii ce străluceşte în afara sa, îşi pune ”de-a dreptul pe pielea inimii, perucă aspră din piele de porc”, conştient fiind că numai printr-o ”mai bună disciplinare a sângelui” va putea accede la ”ordinea rece a indiferenţei” ce domneşte în univers, unde lucrurile se rotesc îngheţate unele în faţa altora. Şi totuşi, poetul nu e cu totul insenbil, ci dimpotrivă, am putea spune, la ceea ce se petrece în jurul său. Dacă universul mare îi e, întrucâtva, indiferent şi ostil, universul mic din preajma sa, îi creează o stare de milă şi angoasă, astfel că ”muschii feţei îi tremură” şi ”ochii devin pufoşi ca două gheme de lână”înaintea unei muşte strivite din întâmplare. Crezul poetic al lui Ion Mureşan e exprimat cât se poate de clar: ”ating lucrurile, ca şi cum coapse de femeie aş atinge”, spune el. El e totuşi conştient că trăirea perturbă percepţia, de aceea el îşi bălăceşte ”degetul în conştiinţă la fel de uşor ca într-un borcan de iaurt” şi amestecă reflexiile până ce percepţiile sale lirice capătă consistenţa unui aluat moale. În memorabilul poem Înălţarea la cer, Mureşan exclamă: ”Oricum, eu stau în faţa crezului poetic ca în faţa unei femei/ fără piele ce îşi pudrează venele, iar dacă o sărut uneori/ cu ce sînt eu mai presus decît măcelarul ce după închiderea prăvăliei/ plîngînd îşi îngroapă faţa în hălcile de carne care i-au rămas nevîndute?” Adică, şi mai exact, conchide el: ”eu îmi pun grumazul între lucrul şi cauza sa/ adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul.” E exprimat aici, în acest pasaj, crezul poetic al unei întregi generaţii ce activează atât materia (realitatea), cât şi hipermateria sau hiperrealitatea. Poemul conţine şi un avertisment adresat celor ce urmează o cale lesnicioasă, a poeziei concrete şi a jocurilor de cuvinte: ”Iar dacă prietenii mei se laudă că le-a crescut vreo ureche pe burtă/ cu burta să li se vorbească.””Îi ştiu prea bine – conchide el – ei stau cu un sâmbure de adevăr în gură şi îl tot sug ca pe o bomboană.” Iar după ce termină de supt, din resturile rămase, umflă între ei şi realitate un balon de săpun frumos colorat ce pluteşte ondulându-se deasupra străzilor. Ion Mureşan e un mare poet al generaţiei noastre, un poet al cărui operă poate sta alături de numele de prim rang ale literaturii naostre de dintotdeauna.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist