Un mare actor în serviciul literaturii

Teatrul Montparnasse, de pe Rue de la Gaîté (stradă emblematică pentru efervescenţa vieţii teatrale pariziene), are peste 700 de locuri. Seară de seară, sala e arhiplină la spectacolul Poezie?, susţinut de Fabrice Luchini. E arhiplină din luna martie, de când a avut loc premiera, şi spectacolul se va juca, în mod cert, cu casa închisă până la sfârşitul lui septembrie, după care, foarte probabil, Luchini îl va relua fie la alt teatru din Paris, fie în turneu în provicie. De ce Poezie?, cu semnul întrebării? Pentru că actorul spune texte nu numai din La Fontaine, Baudelaire, Rimbaud, Valéry, ci şi din dramaturgi sau prozatori – Molière, Flaubert, Céline (şi totuşi, zice interpretul, Céline este prozator? sau un imens poet?). Dar şi pentru că ceea ce face de ani de zile Luchini este să se apropie (să neapropie) de misterul poeziei, ştiind totodată că va rămâne întotdeauna ceva ce nu poate – şi nu trebuie – să fie explicat. Un actor extraordinar, acest Fabrice Luchini, şi totodată un personaj ieşit din comun, pe care îl regăsim într-o pasionantă carte autobiografică (mare succes de librărie) intitulată Comedie franceză. Toate astea au început aşa(Flammarion 2016, titlul trimite la Céline, unul din autorii săi favoriţi).

Născut la Paris în 1951, descendent al unor imigranţi italieni, Luchini venea dintr-o familie modestă: mama era femeie de serviciu, tatăl – reîntors şocat şi cu sechele psihice de pe front – era mic comerciant. La 13 ani abandonează şcoala, iar mama îi găseşte un loc de muncă într-un faimos salon de coafură. Aici îşi schimbă prenumele, pentru că patronul socoteşte că prenumele lui real – Robert – „nu dădea bine” la clienţi (cliente). Îşi descoperă apetitul pentru citit: primele lecturi – Salinger, Céline, apoi – în urma unor întâlniri întâmplătoare – câte ceva din Freud, Nietzsche, din care de altfel nu pricepe – deocamdată – mare lucru. Tot din întâmplare ajunge să aibă un mic rol într-un film. Vrea să devină actor şi urmează cursurile lui Jean-Laurent Cochet, de unde au ieşit nume de prim rang ale filmului şi teatrului francez de astăzi. Ajunge să joace în câteva filme ale lui Eric Rohmer, un regizor cu o cotă foarte bună în mediile intelectuale. E remarcat, într-o cronică favorabilă, de însuşi marele Roland Barthes (capitolul ce povesteşte întâlnirea cu Barthes e de o savoare inegalabilă, Luchini a introdus de altfel episodul respectiv într-un spectacol). În 1985, Jean-Louis Barrault şi Madeleine Renaud (alţi „monştri sacri”) îi propun, cu titlu de încercare, să susţină un recital de o oră din Céline, într-un spectacol ce avea loc după amiaza. Programat să dureze o săptămână, spectacolul Céline va avea peste 2500 de reprezentaţii! Vor urma alte recitaluri, cu poezie, bineînţeles, dar şi cu texte filosofice – Nietzsche, cu Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit de Barthes, cu un colaj din textele unui eseist, Philippe Muray, ce a demontat, cu necruţătoare luciditate, clişeele festiviste şi politic-corecte ale societăţii contemporane. A jucat în 75 de filme, în piese de teatru, prestaţiile lui la radio şi televiziune sunt adevărate delicii prin îmbinarea fericită între inteligenţă, dezinvoltură, ironie şi umor. Fiecare apariţie a lui e un spectacol.

Acest autodidact a reuşit să acumuleze o cultură imensă, să aibă lecturi întinse şi profunde. A ajuns să poarte conversaţii cu academicieni, cu istoricul Marc Fumaroli, cu filosoful Alain Fienkielkraut. Are un simţ fără greş al valorii, are darul formulărilor percutante, care se ţin minte. Citează (dar nu ca să facă paradă de erudiţie) din Cioran, Nietzsche, Pascal, Bossuet. Îşi aminteşte ce i-a spus un mare actor prieten, mai în vârstă, Laurent Terzieff: dacă din o mie de spectatori măcar cinci vor pleca după spectacolul tău cu revelaţia frumuseţii literaturii, înseamnă că ai câştigat pariul. Stăpâneşte toate secretele versificaţiei şi îl interpretează ca nimeni altul pe La Fontaine, după cum ştie să ni-l facă apropiat pe Molière. Multe din paginile cărţii sunt admirabile analize pe text, pe fragmente (dificile) din Rimbaud sau Céline. S-a întrebat şi continuă să se întrebe cum trebuie spusă poezia: crede că interpretul trebuie să se supună textului, să nu pluseze, să-i redea respiraţia firească. Poezia, scrie el într-un loc, „e un cântec, dar compozitorul nu a lăsat nici partitură, nici indicaţii”. Îi revine interpretului misiunea – imposibilă? – să regăsească intenţiile autorului.

„Un meşteşugar al seducţiei”, se auto-defineşte Luchini, ceea ce este o formulă cât se poate de potrivită. Şi mai e ceva care îl particularizează pe fermecătorul, seducătorul Luchini. Într-o lume – a artiştilor, a scriitorilor, a intelectualilor – în care e de bonton să fii de stânga, Luchini îşi declară, dezinhibat şi cu francheţe, inaderenţa la tabăra stângii. N-am putut niciodată să fiu „militant”, „rebel”, „angajat”, adaugă el; este, dimpotrivă, înclinat spre pesimism şi e neîncrezător în proiectele utopice, „revoluţionare”, ce au produs, cum bine ştim, atâtea dezastre. Doreşte să rămână un spirit liber, neînregimentat ideologic. Refuzul conformismelor politice face încă şi mai tonică, mai ataşantă, personalitatea lui Fabrice Luchini.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” Iaşi, critic literar şi scriitor