Un regim duşman al poporului

De Michael ASTNER

luni, 19 august 2013, 01:50

1 MIN

Nişte copii – duşmani ai poporului: de-ar fi doar replica aceasta cu consecinţe directe a unui directoraş dintr-o şcoală sătească, şi am avea deja o imagine fidelă a „obsedantului deceniu” 1950 şi a caracterului aberant al unui regim comunist care s-a bazat pe violenţă şi frică, pe turnătorie şi arbitrar, toate împachetate într-o ideologie care se dădea revoluţionară, progresistă, pacifistă şi umanistă.

Scriam într-un articol din iunie (Bookfest cu Bombonel. Mic jurnal de călătorie II) că după dezbaterea despre amintirile preşedintelui Germaniei Joachim Gauck (Iară-n vară, primăvară-n toamnă, Curtea Veche, 2013), a venit o doamnă distinsă la mine, s-a prezentat ca Lăcrămioara Stoenescu, profesoară pensionară, cerându-mi un autograf pe traducerea cărţii lui Gauck şi dându-mi la rândul ei o carte pe care a scris-o – Copii – duşmani ai poporului (Curtea Veche, 2007) – cu o dedicaţie pe cât de simplă, pe tot atât de tuşantă: „Domnului Michael Astner, cu rugămintea de a o citi”. Mai scriam atunci că de-ndată ce voi avea vreme, voi citi cartea.

Între timp, am citit-o. Şi consider că reprezintă negreşit încă o pietricică necesară din mozaicul memorialistic menit a completa fresca unui regim criminal, a unei epoci comuniste care avea să se dorească la un moment dat una „de aur” a ţării, dar care, în încercarea ei de-a crea „omul nou”, n-a făcut decât să-şi dovedească prin toate acţiunile activiştilor ei deţinători absoluţi ai puterii profundul dispreţ pentru om, pentru viaţa lui, pentru trecutul, prezentul şi viitorul său şi al familiei sale, considerându-l numaidecât dispensabil de îndată ce el, omul, se manifesta într-un fel sau altul, în public sau în privat, fie şi numai printr-o nevinovată glumă, nu tocmai convins de „binefacerile” unui regim revoluţionar impus prin forţă, furt şi şantaj.

Cartea Copii – duşmani ai poporului spune povestea familiei Stoenescu din Giurgiu: în 1952, tatăl autoarei, Corneliu Stoenescu, fost pretor începând din 1942 (deci în administraţia Antonescu) până-n 1948 (care va să zică până după abdicarea regelui Mihai şi practic trei ani în proaspătul regim comunist) în plasa Comana-Vlaşca, a fost arestat şi a făcut doi ani de puşcărie politică „administrativă” (fără condamnare) căutându-i-se nod în papura perioadei antonesciene.

Au fost doi ani care nu doar că i-au şubrezit iremediabil sănătatea, dar l-au stigmatizat pe el şi pe familia sa.

Familie care, imediat după arestare, a fost deportată în nordul Moldovei, fiind plasată cu D.O. pe buletine (domiciliu obligatoriu) la Rădăşeni, apoi la Fălticeni, unde mama ei a fost obligată ca mulţi alţii (în total au fost deportate 823 de persoane din Giurgiu) să muncească pe bani de mizerie la Combinatul Forestier din Fălticeni.

După eliberare, tatăl avea să fie supravegheat până la moartea-i prematură (la doar 65 de ani) de Securitate, care Securitate i-a asigurat de-a lungul anilor o duzină de supraveghetori-turnători. Ca fapt „divers”, trecerea prematură în nefiinţă avea să-i fie declanşată tot de una dintre măsurile de comunizare: în cadrul sistematizării oraşului Giurgiu, urma să fie demolată şi casa familiei Stoenescu. Casa n-a mai fost demolată, dar măsurătorile făcute au fost suficiente pentru a-i declanşa „obiectivului” Stoenescu, pensionar de acum, dar în continuare supravegheat şi urmărit, o hematurie fatală.

În centrul acestei cărţi se situează, desigur, povestea acestei deportări a familiei ei, spusă aşa cum a trăit-o Lăcrămioara Stoenescu (*1942), pe atunci o copilă de 10 ani. O fată care, ajunsă la şcoala din Rădăşeni, s-a trezit în toamna lui 1952 cu directorul spunându-i în faţa clasei următoarele:

– Tu eşti „duşman al poporului” şi nu mai ai voie să frecventezi şcoala. Eşti exmatriculată!

Un copil, „duşman al poporului”! Nişte copii – duşmani ai poporului: de-ar fi doar replica aceasta cu consecinţe directe a unui directoraş dintr-o şcoală sătească, şi am avea deja o imagine fidelă a „obsedantului deceniu” 1950 şi a caracterului aberant al unui regim comunist care s-a bazat pe violenţă şi frică, pe turnătorie şi arbitrar, toate împachetate într-o ideologie care se dădea revoluţionară, progresistă, pacifistă şi umanistă.

Dar haideţi să vedem ce i-a adus deportarea, printre altele, copilei Lăcrămioara Stoenescu: „În deportare, am învăţat multe. Mama mă sfătuia să afişez o mască a omului mulţumit, să nu se observe pe chipul meu nemulţumirea, tristeţea sau revolta şi să par bucuroasă că trăiesc într-o ţară liberă şi democrată. Era pentru prima dată când mama mă învăţa să mint.”

Iată cum funcţiona sistemul înainte de 1989 (nu că n-ar mai funcţiona şi acum, în anumite domenii măcar, la fel), „când CV-urile se numeau autobiografii şi în ele nu scriai ce ştii să faci sau ce studii ai, ci, aşa cum spunea bancul, cea, cea, cea – ce-a fost tata, ce-a fost mama…”

Autoarea a studiat o droaie de dosare de la CNSAS, inclusiv pe cele cu privire la urmărirea tatălui ei, şi e deconcertant să găseşti în notele informative întocmite pe baza relatărilor turnătorilor descrieri ale situaţiei de fapt care, din păcate, sunt în bună măsură valabile şi astăzi: „La noi este o mentalitate greşită, arată S.C., în sensul că tineretul de azi, absolvent a 12 clase, nu vrea să se califice într-o meserie unde se cer cunoştinţe tehnice de matematică, fizică şi chimie, ci toţi doresc, aşa este mentalitatea, un post de funcţionar, mai comod. Şi doresc acest lucru deoarece aşa este mentalitatea până în prezent în rândul oamenilor noştri.”

Ce să mai spui? Ce să mai spui când una dintre ultimele note informative (din aprilie 1973) se-ncheie cu următoarea frază redată de turnător: „Arată că o ţară nu poate să trăiască numai prin vorbe goale, că noi am luat ce este rău de la alte state, nu am luat ce este mai bun.”

Ulterior acestei cărţi, Lăcrămioara Stoenescu a mai adăugat două pietre mozaicului unei epoci cu care n-am încheiat socotelile nici până-n ziua de azi (ajunge să amintesc de recent izbucnitul scandal cu torţionari comunişti în viaţă şi pensionari de lux – cu salutări injurioase de la tov. Vişinescu!): De pe băncile şcolii în închisorile comuniste (2010 – despre tineri anticomunişti şi grupările lor „subversive”) şi Memoria stigmatelor (2012 – despre destinele a 22 de români stigmatizaţi de „dosar”), ambele apărute tot la Curtea Veche.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist