Un vis de noapte

Într-o sâmbătă dimineaţă de iulie, m-am dus până-n Piaţa Alexandru, în principal ca să-mi cumpăr ouă.

Ouăle le iau de ani de zile de la aceeaşi tarabă la care de ani de zile vânzătoare e aproape invariabil aceeaşi femeie (foarte rar, o alta îi ţine locul, recent, a făcut-o în vreo două rânduri chiar fiica ei).

– Daţi-mi 10 ouă la 50 de bani, spun eu şi-mi scot cofrăgelul nelipsit, păstrat de la nişte ouă cumpărate cândva de la cine mai ştie care supermarket. Apoi îmi aduc aminte că nu-mi alimentasem portofelul cu cash.

– Staţi, să văd dacă am bani, c-am uitat să scot de pe card!

– Nicio problemă, dumneavoastră vă dau oricum, mi-i daţi data viitoare.

– A, s-a rezolvat, chiar 5 lei mai am.

Am plecat spre casă realmente alimentat cu o senzaţie de bine: e fain să ştii că ai fi putut/ ai putea lua nişte ouă chiar şi în cazul în care ţi-ai uita portofelul acasă! E fain să te ştii creditabil şi de încredere. Ca să nu mai spun că mica întâmplare mi-a mai oferit o premieră: pentru prima oară am văzut-o pe vânzătoare zâmbind! Ceea ce-mi sugerează faptul că gestul ei (de-a fi fost dispusă să-mi dea ouă pe credit) îi dăduse de asemenea un sentiment de bine.

Ajuns în faţa blocului în care stau, am băgat mâna-n buzunar ca să scot cheile. În buzunar, am dat şi peste portofelul aflat în mod exepţional în acelaşi buzunar, întrucât îmbrăcasem nişte pantaloni scurţi tip bermude, fără buzunar în spate, iar portofelul a declanşat amintirea unui vis avut cu câteva nopţi în urmă.

Visasem o femeie pe care, în mijlocul unei mulţimi în care mă aflam şi eu, o surprinsesem cum cu o mână încerca să mă fure pe mine, cu cealaltă pe cineva din dreapta mea!

(În paranteză fie spus, imaginea pare oareşcum neverosimilă măcar din punct de vedere „tehnic” – atât în privinţa dexterităţii hoaţei, cât şi din punct de vedere al surprinderii imaginii din partea mea, dar în vis exact aşa se întâmplase…)

Deci, o femeie cu ambele mâini ocupate de câte-un portofel. Simţind eu mâna hoaţei pe portofelul meu, m-am întors spre ea, prinzând-o asupra faptului.

– Ce faceţi, doamnă?!?

(Vă daţi seama? O femeie încearcă să te fure, iar tu, surprinzând-o, i te adresezi cu „doamnă” – să mori de râs, nu alta!)

Rostind această întrebare retorică, am luat femeia de guler şi am tras-o deoparte.

(Între noi fie vorba, şi treaba asta cu luatul de guler şi trasul deoparte e întrucâtva neverosimil, cel puţin în cazul propriei mele persoane: în realitate, eu unul nu prea cred c-aş fi făcut asta…)

Ciudat – tipa era mai în vârstă şi purta un batic în cap – ce să mai, numai a hoaţă de buzunare (din buzunare, pentru susţinătorii „grizonanţi” ai noilor reguli de scriere corectă) nu arătase femeia cu pricina! Visul (mai exact ceea ce-mi aminteam din el) s-a încheiat brusc: mi-am verificat portofelul, era la locul lui, banii în el. Atât.

Ulterior, ieşit la o bere cu o prietenă, i-am povestit visul. Replica ei:

– Asta-i România!

Mda – cu ambele mâini în buzunarele cetăţenilor!…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist