Uniunea Europeană după Bratislava (III)

Într-un articol anterior (29 august), argumentam că trebuie privite cu multă precauţie enunţurile liderilor grupului de la Visegrád în care se făceau referiri la o „armată comună europeană”. Reuniunea la vârf a Uniunii (fără Marea Britanie) s-a menţinut pe coordonatele obişnuite ale cooperării în domeniul securităţii şi apărării – e drept, propunându-se paşi hotărâţi înainte. Leadership-ul a fost exercitat de Franţa şi Germania, aşa cum era de aşteptat şi cum a reieşit clar din scrisoarea trimisă la 11 septembrie doamnei Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, de miniştrii Apărării din cele două ţări menţionate mai sus, Jean-Yves Le Drian şi Ursula von der Leyen. Textul a devenit public a doua zi, 12 septembrie, probabil în urma unei scurgeri controlate, suficient pentru a pregăti publicul pentru concluziile de la Bratislava. Întârzierea cu care tratez această temă, în cel de-al treilea şi ultim „episod” al textului, a oferit şi un mare avantaj, întrucât pe 26 şi 27 septembrie s-a desfăşurat, tot la Bratislava (se ştie, Slovacia asigură preşedinţia semestrială a UE) o reuniune informală a miniştrilor apărării, cu participare britanică, în urma căreia peisajul a devenit ceva mai clar.

Una dintre ideile-cheie ale proiectului franco-german se referă la crearea unui cartier general de unde să fie exercitată comanda misiunilor militare în care este angrenată UE, cum ar fi Atalanta (anti-piraterie, în apropierea coastelor somaleze) sau Sophia (împotriva traficului de migranţi, în Mediterana). Până acum, sarcina gestionării acestor misiuni revenea, adesea prin mecanismul rotaţiei, anumitor state-membre cu capacităţi superioare şi implicare sporită. Prin vocea ministrului Apărării, Michael Fallon, guvernul britanic şi-a reiterat opoziţia, susţinând că s-ar ajunge la deturnarea unor resurse importante ce ar trebui alocate NATO.

Într-un sens mai general, Marea Britanie este îngrijorată că s-ar avansa către formarea unei armate comune europene, impresie întărită şi de alte prevederi ale proiectului franco-german, cum ar fi crearea unui centru logistic pentru utilizarea în comun a capacităţilor aeropurtate sau a unui centru de comandă pentru coordonarea asistenţei medicale. Nu este foarte clar, deocamdată, în ce măsură opoziţia britanică se referă şi la creşterea rolului Eurocorps. Această structură are drept nucleu o brigadă franco-germană, dar include şi trupe din Belgia, Luxemburg, Italia şi, începând de la 1 ianuarie 2017, Polonia. În scrisoarea semnată de Le Drian şi van der Leyen, Eurocorps ar urma să asiste Consiliul UE în planificarea misiunilor, în vederea unei desfăşurări mai rapide în teatrele de operaţiuni. Rămâne de văzut dacă şi în ce formă comanda politică a acestei structuri, până în prezent exercitată pe baze strict interguvernamentale, ar putea fi asumată de o autoritate de la Bruxelles – în mod normal, de Înaltul Reprezentant. Cert este, însă, că o eventuală armată europeană, în sensul propriu al termenului, este un reper îndepărtat şi lipsit de un sprijin politic semnificativ. 

În rândul statelor membre există diferenţe de opinie ce nu se anunţă prea uşor de conciliat. Faptul că Franţa, Germania şi alţi eventuali parteneri pot folosi articolele din tratat care permit cooperarea structurată le-ar putea oferi câmp de acţiune, fără ca prin aceasta să apară tensiuni cu membrii mai reticenţi. Consiliul European din decembrie ne va spune, probabil, mai multe în această chestiune. Brexit-ul va permite „restului UE” să exploreze noi direcţii de integrare, dar întâi trebuie suplinită pierderea la nivelul capacităţilor militare. Exceptând situaţia în care s-ar ajunge la un divorţ urât, Londra nu va înceta să coopereze cu foştii parteneri, dar calculele UE nu au cum să rămână aceleaşi.

În fine, reuniunea la vârf din decembrie ar trebui să ne indice şi dacă avem motive de îngrijorare în privinţa unei fracturi transatlantice. Vom şti cine va fi noul locatar de la Casa Albă şi vom avea, probabil, şi un punct de vedere oficial american cu privire la viitorul Alianţei. Până atunci, ar fi bine să observăm că surse de îngrijorare există pe ambele ţărmuri ale oceanului. Proiectele europene în domeniul securităţii şi apărării pot deveni surse de divizare a Alianţei, dar la fel s-ar întâmpla şi dacă la Washington va avea câştig de cauză o linie mai izolaţionistă.     

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”