Caută 
3 MIN
Video
Efectul minim pe care contează acum Traian Băsescu este zădărnicirea republicii USL, blocarea unei Constituţii care-i repugnă, fiind un prezidenţialist convins.
Ce avem la prima vedere? Anunţul unui probabil referendum prezidenţial care l-ar repeta pe cel valid, dar ignorat, din anul 2009: 1. Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România? 2. Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane? În aşteptare, este programat un al doilea referendum, iniţiat de majoritatea USL, dar mult mai cuprinzător: Sunteţi de acord cu amendamentele formulate la Constituţie?
În esenţă, cele două referendumuri ar reprezenta coagularea confruntării politice pe două direcţii: un prezidenţialism monocameral, suplu şi probabil mai eficient, versus un parlamentarism hipertrofiat, necontrolat şi fricos de popor. De departe, primul este mai prezent în aşteptările românilor, fiindcă încorporează detestarea politicianismului în ansamblu, în particular a parlamentarilor prea numeroşi, precari (intelectual) şi labili etic. A doua variantă, Antonescu-USL, reprezintă păstrarea, ba chiar creşterea privilegiilor parlamentarilor, puşi în vârful ierarhiei puterilor în stat, aproape intangibili, împuterniciţi să ceară oricui explicaţii, inclusiv procurorilor.
Ambele tabere ştiu că pragul de 50% prezenţă la referendum este imposibil de atins şi le putem lua în calcul doar în varianta acceptării de către CCR a aşa-numitei „majorităţi de 30%”. În cazul în care, pe 26 iunie, Curtea Constituţională acceptă pragul de 30%, primul care se poate folosi de el va fi preşedintele. Dar nici asta nu ar avea sens în întregime, întrucât CCR poate respinge proiectul de Constituţie Antonescu-USL şi solicita imperativ respectarea rezultatelor referendumului din 2009: 300 de parlamentari şi unicameralism. Deja numai cu aceste etape logice în faţă, ne putem pune întrebarea: cine boicotează pe cine?
Ambele tabere ştiu că pragul de 50% prezenţă la referendum este imposibil de atins şi le putem lua în calcul doar în varianta acceptării de către CCR a aşa-numitei „majorităţi de 30%”. În cazul în care, pe 26 iunie, Curtea Constituţională acceptă pragul de 30%, primul care se poate folosi de el va fi preşedintele. Dar nici asta nu ar avea sens în întregime, întrucât CCR poate respinge proiectul de Constituţie Antonescu-USL şi solicita imperativ respectarea rezultatelor referendumului din 2009: 300 de parlamentari şi unicameralism. Deja numai cu aceste etape logice în faţă, ne putem pune întrebarea: cine boicotează pe cine?
Oricum ai lua-o, anunţul unui posibil referendum iniţiat de preşedinte pune în dificultate parcursul previzibil al adoptării Constituţiei, marele pariu al guvernării USL pe anul 2013. Ce părea a fi un proces lejer, după bunul plac al lui Crin Antonescu, împreună cu grupul de prieteni, se transformă într-un demers imprevizibil. De la categoria „liber alese”, USL trece, automat, la capitolul „riscant autoimpuse”. Chiar dacă nu are la îndemână mijloacele mediatice ale USL, televiziunile fiindu-i adversare declarate, Băsescu încă este capabil să transforme referendumul său într-o acţiune de boicotare a referendumului USL pe tema Constituţiei. Mergând înainte, USL îi va pune preşedintelui un arsenal impresionant de atac, foarte nimerit pentru lansarea şi consolidarea unor noi forţe politice fidele, dar şi pentru retrezirea electoratului de dreapta.
Presupunând că vom avea ambele referendumuri, succesul „boicotului” Băsescu se va putea măsura şi prin gradul de desensibilizare şi derutare a electoratului USL. Oricât de mobilizaţi ar fi, baronilor şi reţelelor locale PSD şi PNL le va fi imposibil să evite dublul discurs: de ce lumea trebuie să nu se ducă la primul referendum, când trebuie să-i voteze pe „ăia 300”, dar trebuie să o facă la următorul, al USL, când ar fi vreo 600? Se mai adaugă o dinamică pe care orice sociolog o cunoaşte: oboseala la vot.
Efectul minim pe care contează acum Traian Băsescu este zădărnicirea republicii USL, blocarea unei Constituţii care-i repugnă, fiind un prezidenţialist convins. Dar ea este, în egală măsură, şi o spun multe voci liberale, nu liberalii, un proiect eşuat, anti-liberal, anti-modern, intolerant, un pas înapoi, atât faţă de varianta Iliescu 1991, cât şi cea a lui Năstase din 2004, deranjând cumplit prin acceptarea amendamentelor BOR şi (re)definirea familiei. Efectul maxim scontat, dar improbabil, este impunerea unui parlament de 300, în urma negocierilor politice ce pot avea loc. Dacă, la pachet, ar intra şi o relansare a opoziţiei, a oricărei opoziţii, să spunem că vom avea nu doar o vară fierbinte, ci şi un an plin.
