Vânătoare de vrăjitoare. Versiunea politically correct

Oana Stănciulescu este o ziaristă curajoasă – aşa cum ar trebui să fie îndeobşte ziariştii – care nu ezită să îşi afirme răspicat opiniile. Formată în spiritul baricadei de la începutul anilor ’90, ea a rămas profund marcată de acesta. Capacitatea de a empatiza cu victimele comunismului are uneori accente patetice, care nu au trecut neobservate. Mi-o amintesc din perioada colaborării la oficiosul ţărănist Dreptatea, de la România Liberă şi Ziua. În anii aceia s-a specializat în recuperarea memoriei rezistenţei anticomuniste. Pe atunci, subiectul nu-ţi aducea decât ponoase din partea molohului fesenist, care făcea regulile şi stabilea agenda majorităţii fostă tăcută, dar devenită extrem de zgomotoasă prin incitarea de către regimul iliescian. Dacă cereai Dreptatea la un chioşc de ziare ţi se putea întâmpla să fii admonestat de vreo vânzătoare furibundă, care era convinsă că adevărul a trecut pe nesimţite din tolba lui Ceauşescu în cea a lui Iliescu. Mi s-a întâmplat şi mie să fiu repezit: "Noi nu vindem asemenea ziar!”, a fost răspunsul vigilent. În multe oraşe mici şi mijlocii, presa de opoziţie era boicotată făţiş. Aşa s-au edificat majorităţile faraonice care i-au perpetuat pe comunişti la putere. Metoda era aneantizarea adversarului şi lipsirea dreptului la informare corectă a populaţiei. Vă mai amintiţi de uriaşă manipulare practicată de Televiziunea Română Liberă (?!) sub oblăduirea inestimabilei nestemate a fesenismului, istoricul Răzvan Theodorescu? De aceea au şi ţinut feseniştii la monopolul primitivei televiziuni de stat. Şi tot de aceea este azi falimentară.

Puţini ziarişti din acei ani blestemaţi şi-au păstrat neatinsă pasiunea demascării imposturii. Printre aceştia, Oana Stănciulescu. La fel ca Lucia Hossu Longin este convinsă că fără asumarea corectă a trecutului nu ne putem limpezi şi nici izbăvi ca neam. E o terapie dureroasă pentru mulţi, dar absolut necesară. E firesc să provoace pasiuni. Pasiunea ei de a persevera în identificarea victimelor regimului comunist a declanşat acţiunea pasională a celor care nu-i pot ierta curajul şi crezul. La început au fost ziariştii comunişti care i-au demascat pe cei democraţi. Erau biete unelte ale unui regim care i-a lichidat mai apoi pe opozanţi. Mercenari ai condeiului. Moştenitorii celor de la Scânteia, Munca etc. au fost ziariştii fesenişti de la TVR, de la Dimineaţa ori Azi, care au reprodus aceleaşi metode ale demascării opozanţilor. În iunie 1990, redacţiile România Liberă şi Dreptatea au fost devastate de hoardele mineristo-securiste. Presa fesenistă a jubilat ori a tăcut. Din această tradiţie a laşităţii şi trădării s-a iscat presa ipocrită şi manipulatoare de astăzi. Cumplit destin pentru o profesiune fără de care democraţia sărăceşte şi moare! Am crezut că acest ciclu al revanşei s-a încheiat. Că vânătoarea de vrăjitoare rămâne o pagină de tristă amintire. M-am înşelat, ignorând generaţia politically correct care este convinsă că adevărul nu slujeşte la nimic dacă nu e filtrat şi pomadat de ea. Contemporani şi înfrăţiţi cu istoricii corecţi politic, "oamenii recenţi”, cum i-a definit H. R. Patapievici, cred că sunt destinaţi să facă ordine în istorie şi în memoria colectivităţii. Ei mai cred că cititorul e un imberb intelectual ori cultural, care trebuie să îngurgiteze teme şi adevăruri selectate, tocmai potrivite pentru a forma opinii amorfe.

Un grup de intelectuali "progresişti” de astăzi, printre care şi câţiva ieşeni, dau curs mâniei împotriva unei ziariste, printr-un protest colectiv. Nu mă mai surprinde nici semnătura unui istoric plecat de la Iaşi. Oana Stănciulescu restituie cu mijloace jurnalistice memoria victimelor comunismului, indiferet de opţiunea lor politică, pornind de la criteriul istoriografic al identificării faptelor şi personajelor care au fost interzise prin cumplitul blestem damnatio memoriae. Dar şi complicitatea prea multor intelectuali români care au ales tăcerea. Cei care au optat pentru demnitate au fost maziliţi ori executaţi. Memoria celor care au murit pe front, spre exemplu, nu este evaluată prin prisma opţiunii politice. Şi cei care au murit de tifos exantematic şi cei care au pierit de glonţ sunt eroi. E normal să nu-i discriminăm. Adepţii "corectitudinii istorice” (Jean Sevilla) cred că ei deţin cheiţa maşinăriei fermecate care le permite să amenajeze şi să amelioreze trecutul. Mi-ar fi plăcut ca cei mai bătrâni dintre semnatari să fi fost vocali în anii ’50-’60, şi nu peste o jumătate de veac. Dar nu am ştiinţă.

Relaţia cu trecutul este o alchimie intelectuală subtilă, dar şi un exerciţiu de demnitate. "Directivele”, oricare ar fi ele, nu fac decât să compromită această relaţie şi să genereze frustrări. Adevărul se va isca din confruntarea opiniilor, dar nu prin eliminarea adversarului. În final, le sugerez distinşilor semnatari ai scrisorii de protest împotriva nominalizării ziaristei Oana Stănciulescu pentru Consiliul de Administraţie al TVR să facă recurs la memoria tulburătoare a vânătorii de vrăjitoare din anii ’50. 

Mihai Dorin este istoric şi publicist