Caută 
1 MIN
Cum lucrează, aşadar, timpul asupra corpului uman? Timpul „roade”, e-rodează şi consumă. Corpul este biologie efemeră sau anatomie perisabilă.
Derulat atipic, în chiar preziua închiderii, vernisajul expoziţiei Corpuri – asumată de Gabriela şi Sabin Drinceanu – a făcut ocazia unor noi racorduri problematice, dintr-o dublă perspectivă: a sugestiilor speculative încă neexplorate şi a multiplelor posibilităţi de tratament artistic. Cum se raportează artistul la propriul corp? Dar la corpurile celorlalţi? Sunt imaginile corporale mărginite doar la semnificaţia frustă a ceea ce re-prezintă? Este eul nostru intim despărţit de corp, ori legat indisolubil de acesta? La prima vedere, întrebări precum cele de mai sus par nereflexive şi sofistice. În realitate, ele jalonează întreg câmpul practicilor vizuale circumscrise referinţei antropologice, evidente şi în cazul proiectului de la Galeria „Dana”.
Există, bunăoară, situaţii în care artistul valorifică mirajul identităţii, părând a se confunda cu propriul corp, expunându-se ca şi cum ar fi totuna. Nu puţine sunt „performările” în registrul body art, când trupul devine prezenţă exclusivă, fiind etalat în imediatitatea sa, în pura cotidianitate, mimând o retorică gestuală a firescului. Artistul se filmează mergând, mâncând, dormind, conversând, fără ca imaginile să dorească a camufla în vreun fel intenţii „secunde”, estetice sau esoterice. Un alt mod de raportare ar fi cel distant şi exterior, artistul privindu-şi propriul corp ca alteritate, drept ceva îndepărtat şi străin. Un autoportret, de pildă, este cu atât mai reuşit cu cât pictorul reuşeşte să ia optima „distanţă” afectivă, evitând a-şi minimaliza sau idealiza trăsăturile. Sunt şi situaţii în care artistul îşi testează limitele, ca şi cum ar dori să se elibereze din „temniţa” propriului corp, perceput ca greoi şi ostil. În astfel de cazuri, corpul este „carcasă”, epidermă, „eternul străin” (cum ar spune Emmanuel Lévinas), platformă a experimentelor insolite, cu pretenţii catharsice şi extatice. Mutilările, flagelările, suspendările intră în acest regim artistic cel puţin extravagat. Nu sunt de neglijat nici „împăcările”, adecvările sinelui cu „ambalajul” său exterior, într-o perspectivă soteriologică (vizând mântuirea personală) sau în una terapeutică.
Eschivându-se clişeelor portretizante, dar şi scenariilor vizuale cu parfum excentric, Gabriela şi Sabin Drinceanu ilustrează modul în care artistul se vede pe sine, însoţindu-i totodată cu privirea pe câţiva din prietenii apropiaţi, surprinşi, ca şi ei, în cadenţa ireversibilă a timpului. Dacă în proiectele anterioare cei doi erau preocupaţi mai curând de spaţiile intermediare sau de personajele care le populează, de această dată „coboară” în zona lumescului, a omului concret, navigând de această dată în imediata lor proximitate.
Pentru Gabriela şi Sabin Drinceanu, corpul nu are ocurenţe depreciative; este amestec de aparenţă şi profunzime, loc de refugiu sentimental, „casă a sufletului” – pe care o poţi explora vizual dacă îţi abandonezi „la intrare” toate prejudecăţile, idiosincraziile şi pudorile. Sunt ilustrate, astfel, câteva experienţe ale corpului văzut în dinamica vârstelor, adică în „istoria” propriilor evenimente individuale: inocenţa şi uimirile copilăriei, curiozitatea şi atracţia adolescentine, jocurile frivole ale seducţiei, erosul netemperat al îndrăgostiţilor, echilibrul cuminte al maturilor, înţelepciunea grizonată a vârstei târzii…
Sculpturile miniaturale modelate de Gabriela Drinceanu evocă un repertoriu gestual specific îndeobşte personajelor cuplului (bărbat-femeie, copil-adult), zăbovind asupra stărilor sau emoţiilor încercate. Fiecărui anotimp biografic pare a-i corespunde gesturi specifice, reiterate aidoma în succesiunea generaţiilor. Fiecare ins este „amprentat” simbolic, pe linia arhetipurilor umane (Adam şi Eva) şi a elementelor vitale (apa, luna, arborele, soarele) reprezentative. Sabin Drinceanu, în schimb, expune fotograme de mari dimensiuni, supuse unui tratament pictural suplimentar, menit a estompa realismul posturilor evocate. Corpuri nude, coregrafii erotice îndrăzneţe, dialoguri mute, „în semne”, pun în scenă poveşti de viaţă, în care se vorbeşte despre respingere şi indiferenţă, simpatie, admiraţie şi iubire, familiaritate şi rutină.
Cum lucrează, aşadar, timpul asupra corpului uman? Timpul „roade”, e-rodează şi consumă. Corpul este biologie efemeră sau anatomie perisabilă. Între el şi suflet – spun psihologii – se instalează un decalaj subiectiv; primul se transformă, involuează şi îmbătrâneşte, pe când celălalt are putinţa de a-şi conserva aproximativa tinereţe. Copilul, adolescentul, părintele, bunicul îşi trăiesc, fiecare, bucuriile şi servituţile propriei situări cronologice.
Pentru Gabriela şi Sabin Drinceanu, vârstele sunt etape de neocolit pe „calea rătăcită”, labirintică, a vieţii – după sugestia găsită în titlul unei cărţi semnate de esteticianul Constantin Prut. Identitatea personajelor nu este importantă; contează mai mult gesturile prin care acestea îşi exprimă şi comunică aprehensiunile, dispoziţiile sau emoţiile necenzurate. Corpurile celor doi artişti ieşeni „vorbesc” de la sine, atât prin supleţea reprezentărilor, cât şi prin ineditul mesajului administrat.
Petru Bejan este profesor universitar doctor la Facultatea de Filosofie si Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”
Îți recomandăm
