Viaţă de câine de mare

Am înţeles că în univers ar putea exista teoretic mai multe categorii de civilizaţii, ca la vorbitorii de limbi străine, anume începătoare, medii şi avansate. Scara Kardashev defineşte cumva aceste categorii teoretice: civilizaţiile începătoare (tip I) care folosesc cea mai mare parte din resursele energetice ale propriei planete, cele medii (tip II) care folosesc energiile stelei mamă, implicit ale constelaţiei în care se află şi cele avansate (tip III) care ştiu să gestioneze în folosul propriu energiile întregii galaxii, acestea ajungând la un nivel atât de avansat, încât să fie practic independente energetic.

Evident că noi, pământenii, suntem la genunchiul broaştei, adică înainte de tipul I. Estimările făcute de specialişti spun că am putea atinge acest nivel în aproximativ 200 de ani de acum încolo, tipul II în câteva mii de ani, iar tipul III în 100 000 sau câteva milioane de ani, adică foarte curând… Glumind un pic am putea spune că, dacă lumea ar fi condusă de nemţi, am atinge ţinta în 100 000 ani, de americani în 200 000 ani, de ruşi în 500 000, iar de români în câteva milioane, poate miliarde de ani. Dar să nu fim răutăcioşi…

Aşadar în momentul de faţă civilizaţia umană foloseşte o mare parte din sursele de energie de care au nevoie dintre cele disponibile de pe Terra. Nu toate, evident, încă nu am ajuns până acolo, dar o bună parte tot e, şi evident că punctul de reper în acest calcul este dat de popoarele cele mai dezvoltate, nu cele mai sărace pentru că, dacă ar fi să ne luăm după cele din urmă, am discuta în cu totul alţi termeni.

Dar haideţi să vedem cam pe unde se află poporul român în această ecuaţie. Cât de mult contribuie acesta la ridicarea nivelului civilizaţiei planetei. Nu zic că este obligatoriu să aflăm, dar trebuie şi noi să ne distrăm cumva, nu? E vacanţă, ce naiba, lucrurile serioase le lăsăm pentru la iarnă…

Ei bine, dacă popoarele avansate, foarte puţine, adică cele care contribuie cu adevărat la ridicarea nivelului civilizaţiei, au ajuns până acolo încât fac distincţie destul de clară între ce se mănâncă din mediul înconjurător la propriu şi ce nu, adică de ce este nevoie pentru hrană şi supravieţuire şi ce este doar sursă de alte energii cum ar fi cele estetice, să spunem, la români doar ceea ce se mănâncă sau poate fi transformat în mâncare este valabil, restul se distruge.

Mă plimbam deunăzi, de exemplu, pe un dig la Marea Neagră şi am reperat la un moment dat nişte pescari pe nişte stânci cu undiţele în baltă. Nu erau dintre aceia rupţi în cur ca să folosesc termenul crud, care nu au ce mânca acasă şi pescuiesc de foame, ci turişti pretenţioşi, care o fac din plăcere, doar pentru o varietate a meniului zilnic, să zic aşa, ori pentru distracţie, schimbarea mediului de băut bere etc. Prinseseră câţiva guvizi care se zbăteau în pungi, dar pe jos, pe betonul încins, zăceau inerte câteva cadavre de alţi peşti. Am întrebat ce era cu aceia din urmă şi mi s-a răspuns scurt că erau “câini de mare”. Următoarea mea întrebare fiind “De ce au fost omorâţi?”, mi s-a răspuns “Pentru că nu sunt de mâncare”. Am insistat ca un jurnalist enervant de la Green Peace: “Bun, şi dacă nu sunt de mâncare, de ce au trebuit să fie omorâţi?” Ei, aici locuitorii planetei de tip 0 nu au ştiut să-mi răspundă. Din gestica şi manifestările lor prelingvistice ce au urmat am înţeles oricum că aşa era datina şi că nu exista loc de întrebări… Cu alte cuvinte, la aceşti locuitori ai Daciei moderne, încă nu a ajuns “datina” caracteristică unei civilizaţii apropiate de tip I, anume aceea că trebuie să conservi orice formă de viaţă pentru bunăstarea întregii planete… Tot atunci mi-am dat seama, ieşind din naivitatea în care mă scăldasem, că la noi nu ar putea deocamdată exista pescuitul de plăcere pură, adică acela în care prinzi peştele şi îi dai drumul, ci doar acela cu finalitate în burtică. Şi astfel se explică şi ura faţă de orice altceva ce nu poate ajunge în respectivul organ.

Nu departe de momentul amintit am întâlnit altă situaţie care nu mai avea nevoie de întrebări şi răspunsuri, aceasta fiind de data asta evidentă. Pe o altă plajă a aceleiaşi ţări am găsit un exemplar mare, absolut fascinant de meduză aruncat şi acesta de umanoizi să se usuce pe mal. Ce să mai întreb, era clar că din moment ce nimeni nu a ajuns să mănânce încă meduze, aceasta trebuia să moară pentru că nu mai avea altă utilitate. Atunci am înţeles situaţia pădurilor, animalelor sălbatice şi a oamenilor cu adevărat valoroşi de la noi, dar gândul mă purta prea departe.

Ca simplu cugetător de la Pontul Euxin, înfrăţit în spirit cu Ovidiu, am tras mai departe concluzia că majoritatea civilizaţiei terestre actuale se bazează, din lipsă crasă de profunzime a gândirii şi de perspectivă asupra viitorului, cam pe acelaşi principiu: tot ce se mănâncă este folosit, ce nu, este distrus. Evident că gradul de ură faţă de necomestibile este diferit de la un popor la altul. La noi, în România, de exemplu, se omoară aproape tot ce nu aduce folos, este inestetic sau are cel mai mic potenţial de pricol: şerpi, păianjeni, câini de mare, meduze. Câţi părinţi aţi văzut care să nu-şi încurajeze copiii să omoare aproape orice vietate care le poate periclita la modul ideatic siguranţa sau liniştea, indiferent de naţia ei? Şi nu vorbesc aici de a le evita sau îndepărta, ci de omorât, pur şi simplu. Dacă un păianjen se găseşte în aceeaşi încăpere cu tine, va sfârşi chisăliţă, dacă un şarpe otrăvitor sau nu va traversa strada în faţa ta, va fi urmărit şi măcelărit, dacă un câine te latră, nu aparţine celui mai bun prieten şi nu poate fi făcut salam pentru a fi mâncat de chinezii veniţi la muncă, trebuie omorât, dacă un porumbel nu este călător, nu are o coloratură plăcută, nu ciuguleşte grăunţe sau pâine din palmă în piaţa oraşului în care trăieşti pentru a distra trecătorii şi nu poate fi prins pentru a fi făcut friptură, trebuie musai să dispară, în loc să se găinăţeze inutil pe clădiri. Orice animal care afectează prin natura lui mediul nostru, într-un mod care contravine regulilor noastre igienice, estetice, sociale, culturale sau contravine pur şi simplu planurilor noastre de masă/ viaţă, din nou, trebuie ucis, fără judecată.

Nu este nevoie de specialist în civilizaţii galactice ca să ajungi la o idee clară ca bună ziua: locuitorul de pe Terra din acest moment, dacă urmeză calea din prezent, nu cred că va apuca vreodată să vadă în carne şi oase nici măcar civilizaţia de tip I… Românii intră la pachet.

Briscan Zara este scriitor şi publicist