Viaţa şi moartea cărţilor

Din când în când, la intervale de timp aleatorii, scot din raft o carte şi recitesc câteva pagini sau câteva subcapitole. Această lectura fragmentară e impusă cumva de factura volumului, care e un fel de enciclopedie a dezastrelor pe care le-au cunoscut diversele forme ale cărţii şi ale bibliotecii, aşa cum se vede încă din titlu: Istoria universală a distrugerii cărţilor (trad. franceză 2008, editura Fayard). Autorul, Fernando Baez, scriitor venezuelian, s-a specializat în studiul distrugerii bunurilor culturale (un domeniu în care, e limpede, nu rişti să ajungi şomer…). Cartea lui (masivă, 500 de pagini format mare) reprezintă rodul unei cercetări de 12 ani, întreprinsă nu numai în biblioteci şi arhive, ci şi „pe teren”, întrucât autorul s-a aflat în 2003 în Irak, în calitate de membru al comisiilor ce investigau distrugerea muzeelor şi a bibliotecilor. Experienţă trist-edificatoare, pentru că vede cum a fost vandalizat muzeul naţional şi cum au ars un milion de cărţi la Biblioteca naţională din Bagdad. Actele de vandalism s-au repetat la Arhivele naţionale şi la mai multe biblioteci universitare, acte comise nu doar de hoţi, ci şi de fanatici, de inconştienţi, de exaltaţi care voiau să distrugă „simbolurile” (?!)  regimului lui Saddam Hussein. Se „răzbunau”, aşadar, pe cărţi şi pe piesele unicat din muzee…

Care sunt principalii duşmani care pun în pericol viaţa cărţilor? Focul, apa, catastrofele naturale, războaiele, la care se adaugă distrugerile determinate de motivaţii politice sau religioase. Fernando Baez crede că de fapt cartea nu este distrusă, în mod deliberat, ca obiect fizic, ci ca loc al memoriei, acea memorie ce conferă identitate unui om sau unei comunităţi. Se distrug cărţile şi bibliotecile deoarece ele sunt simboluri (aşa cum s-a întâmplat, în 1992, cu biblioteca din Sarajevo). Există, apoi, mai multe forme de biblioclastie (termenul a fost impus de Umberto Eco). Fireşte, regimurile totalitare merg foarte departe cu acţiunile de distrugere sistematică a cărţilor. Să nu ne închipuim însă că ura faţă de cărţi e proprie numai barbarilor şi ignoranţilor; oamenii cultivaţi s-au dovedit nu o dată de o sălbăticie teribilă. La începutul secolului XX, ca să dau, la întâmplare, un exemplu notoriu, futuriştii italieni (persoane inteligente şi instruite) preconizau distrugerea totală a bibliotecilor şi muzeelor, ceea ce, în viziunea lor, însemna ruperea de trecut (un trecut putred, se înţelege) şi intrarea triumfală în modernitate.

Recitesc aşadar pagini din cartea lui Baez şi de fiecare dată încerc un sentiment de stupefacţie în faţa infinitelor faţete ale Răului. Autorul coboară în timp până la începuturile lumii antice şi arată că distrugeri de biblioteci au avut loc în Sumer, Babilon şi Siria. În Egipt s-au ars nenumărate papirusuri, cel mai adesea din motive religioase. La greci sunt o mulţime de exemple de texte dispărute, unele din ele fiind cu certitudine cenzurate. Avem apoi cazul emblematic al Bibliotecii din Alexandria, incendiată din raţiuni rămase obscure (s-au avansat mai multe ipoteze, niciuna dovedindu-se inatacabilă). Dar Biblioteca din Alexandria nu e în Antichitate un caz izolat, au dispărut, în împrejurări neelucidate, multe alte biblioteci, printre care aceea a lui Aristotel. Subcapitolul despre Roma antică are un titlu care ne scuteşte de comentarii: „O lume de biblioteci pierdute”. Fernando Baez ne poartă apoi prin lumea arabă, prin mânăstirile din Evul Mediu, prin Mexic unde cuceritorii distrug codexurile prehispanice, „desăvârşind” distrugerile comise de indigeni. Renaşterea? Dispar două biblioteci celebre: a lui Matei Corvin şi a lui Pico della Mirandola. Epoca modernă e un lung, incredibil de lung şir de nenorociri, la care se adaugă cenzura instituţionalizată. În 1666 Londra e devastată de un uriaş incendiu, în 1814 arde Biblioteca Congresului de la Washington, în 1871, în timpul Comunei din Paris, e incendiat palatul Tuileries, în 1986 arde Biblioteca Publică din Los Angeles, în 1988 Biblioteca Academică din Sankt-Petersburg, în 1989 Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. În aceste nenorociri, şi în multe altele, au dispărut sute de mii, milioane de cărţi. Secolul XX a fost, şi din acest punct de vedere, un secol al dezastrelor: bombardamentele din primul şi mai ales al doilea război mondial, războaiele regionale, conflictele etnice au provocat pierderi uriaşe patrimoniului cultural. Ce să mai spunem de regimurile totalitare care îşi fac din distrugerea cărţilor o ţintă majoră – nazismul, comunismul, aşa-zisa „revoluţie culturală” chineză.

Tabloul pe care îl înfăţişează Fernando Baez e halucinant. Vedem cât de fragil şi cât de expus pericolelor de tot felul este acest obiect a cărui supravieţuire, prin veacuri, constituie un miracol.

P.S. S-a închis librăria Avant-garde de pe strada Lăpuşneanu, o librărie bine aprovizionată şi un spaţiu convivial foarte agreabil. Aud că în locul ei va funcţiona un bar specializat în hamburgeri… E a treia tentativă eşuată de a înfiinţa o librărie pe strada Lăpuşneanu. Să fie oare tot din vina timbrului literar?

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor