Vorbuliţe de tranziţie

Într-un text clasic, intitulat „Mania diminutivelor”, poetul George Coşbuc, rafinat traducător al marelui Dante, se ridica împotriva abuzului de diminutive în vorbirea de zi cu zi, comentând că „diminutivele acestea corup gustul estetic al mulţimii. Prea sună ţigăneşte!”. Diminutivele folosite în exces, comentează poetul, sunt scârboase şi ridicole şi semnalează o degradare a înţelesului vorbelor. Mai importantă decât exemplele prin care se arată că în limba română se pot diminutiva chiar şi diminutivele (precum poartă –portică – porticică sau miel – mieluş – mieluşel) este ideea că degradarea uzului şi gustului lingvistic al vorbitorilor stă în legătură cu precaritatea vieţii sociale şi culturale. Când se strică ţara şi traiul, se strică şi vorba omului. Potopul de diminutive ar fi, aşadar, oglinda unui mahalagism pestriţ, persistent şi ţipător care te îndeamnă, vorba poetului, „să apuci câmpii”.

Dincolo de explicaţiile de ordin tipologic şi istoric pe care Coşbuc le aduce în sprijinul ideii că excesul de diminutive este dăunător, poetul notează că, în condiţii potrivite, diminutivele potenţează umorul şi caricatura, ceea ce înseamnă că ele pot fi incisive şi vitriolante. Nimic mai adevărat, dacă se ia în considerare gustul contemporan pentru batjocură, deformare, defăimare şi satiră. Miticismul şi micimea jalonează, de ani buni, discursul public. Sictirul se toarnă cu aplomb în forme diminutivale. Totul e sau pare lipsit de importanţă. Privită prin oglinda diminutivului, realitatea e à l’envers.

Oamenii nu mai sunt oameni, ci omuleţi. Românaşul se trezeşte dimineaţa, îşi bea cafeluţa şi se duce, dacă se poate duce, la serviciuleţ, pentru a câştiga nişte bănişori. Dacă îi este fomică, îngurgitează nişte mâncărică, numită şi păpică. Setica se stinge cu băuturică. Cine are cărduleţ, ar face bine să nu uite de pinuleţ. Iac-aşa se scurge vieţişoara: televizoraş, plimbărică, flirtuleţ, sexuleţ, culcărică şi somnică. Prins într-o asemenea găurică neagră, cine mai are chefuleţ să caute luminiţa de la căpeţelul tuneluţului?

Până şi timpul trece în ritm anost, de funcţionăraş plictisit. Dacă ai un minuţel, o aşteptare mai lungă decât veacul trece într-o clipită. E normăluţ, nu?

Mult mai pregnante decât umorul sec şi negru al diminutivului cotidian, casnic şi resemnat sunt litotele corupţiei. Unitatea de referinţă e, fără îndoială, şpăguliţa. În leuţi, dolărei sau euraşi, nu contează, bănuţi să fie! Din munculiţă cinstită e greu de cumpărat maşinuţa, darămite de ridicat viluţa! Necazul e că, din când în când, se trezeşte câte un procuroraş şi face anchetuţă ori scoate de la naftalină vreun dosărel, de vuieşte gura lumii pe motiv de furtuleţ. Cine nu are prietenaşi, riscă să ajungă, Doamne fereşte!, la puşcărioară, zisă şi închisorică sau pârnăioară!

Ce să credem, deci, despre apetenţa contemporanilor pentru diminutive? Să îl urmăm pe marele Alecsandri, poetul Lăcrămioarelor, care considera diminutivul o evidenţă a caracterului „blând, simpatic şi dezmierdător” al poporului? Să îi dăm crezare energicului Heliade-Rădulescu care vedea în excesul de diminutive expresia stării de umilinţă şi de decădere socio-culturală a vorbitorilor? Să împărtăşim opinia lui Titu Maiorescu, potrivit căruia abuzul de diminutive e semn de infantilism, bizantinism şi de „manieră ţigănească” par excellence?

Dacă e să fim atenţi la vocile mulţimii, aşa cum procedează, de pildă, d-na Rodica Zafiu, în analizele publicate de-a lungul vremii în periodice de mai largă circulaţie, precum Luceafărul, România liberă sau Dilema veche, s-ar cuveni să observăm cel puţin două aspecte, şi anume: 1) scăderea gradului de educaţie lingvistică a vorbitorilor, proces ce favorizează întoarcerea către resursele limbii învăţate „acasă”, nu întotdeauna cele mai potrivite pentru toate situaţiile de comunicare cotidiană şi 2) impactul ideologic şi mentalitar al mijloacelor de informare în masă, fapt prea puţin important pentru marele consumator numit public.

Succesul abuzului de diminutive în vorbirea cotidiană se datorează, în principiu, unui regim de viaţă gustos ca o ciorbiţă de văcuţă dreasă cu smântânică: se ia un vorbitor-tip, trecut prin şcoală ca gâsca prin apă. Vorba ceea: în ziua de azi, e suficient dacă ştii să silabiseşti şi să te semnezi. Restul e moft. Vorbitorul nostru ipotetic este îndopat cu limbaj doldora de micisme şi miticisme, vehiculat zilnic în textele mondene şi în prea multele emisiuni de divertisment, apoi se lasă la fezandat timp de câţiva ani. În toată această vreme, receptorului i se bagă în cap tot felul de gărgăuni, unii mai dichisiţi decât alţii, suficient de mulţi încât individului să-i repugne ideea de a gândi. Produsul se asezonează cu –isme cosmopolite şi se dă la copt, mai repejor sau mai molcuţ, după gust. Rezultatul e cunoscut: –uţă, –ioară, –aş sau –ică. Simpăticuţ!

Publicitate și alte recomandări video