Caută 
1 MIN
Noi doar căutăm perfecţiunea ca năucii şi nu realizăm că nu este de fapt nevoie de ea, că pur şi simplu ceea ce avem deja este ideal, că există frumuseţe cu carul în tot ceea ce facem şi avem, aşa imperfect cum este.
Pe scurt, Wabi-sabi nu e un joc de cuvinte sau vreo plantă exotică, ci un concept estetic japonez tradiţional practicat şi în zilele noastre cu reguli, aşa cum ne-au obişnuit japonezii, clare şi destul de stricte. În româneşte, o explicaţie a termenului ar fi să creezi şi să percepi frumuseţe şi perfecţiune intrinsecă dintr-un lucru imperfect. Orice obiect de artă sau de orice natură poate deveni un produs Wabi-sabi atâta vreme cât conceperea lui este făcută în aşa fel încât să atingă perfecţiunea. După ce s-a ajuns la acel punct se termină practic cu creaţia estetică propriu-zisă şi se trece dincolo, în filosofie, urmând să se încarce acel obiect cu înţelesuri. Pentru că perfecţiunea este atât de absolută, încât de cele mai multe ori nu spune aproape nimic, este ca o sfera intangibilă pe care alunecă orice, de la apă, la ulei sau o muscă. Nimeni nu-i poate cuprinde înţelesul şi de aceea este inumană, plictisitoare. Un artist Wabi-sabi, după ce a muncit ore sau zile la o ulcică de lut străduindu-se să o facă fără cusur, după ce a lăsat-o la cuptor şi a constatat că nu i se poate găsi nicio imperfecţiune, va lua un ciocan şi îi va sparge cu cea mai mare convingere artistico-filosofică o bucată, după care, fie o va lăsa astfel, fie o va lipi în cel mai grosolan şi vizibil mod, eventual cu superglue ieftin, aracet, gumă de mestecat sau usturoi… După aceea abia opera va fi completă, demnă de a fi expusă vederii publicului avizat şi criticilor.
La prima impresie întreaga idee m-a lăsat cu gura căscată. Înţelegeam, simţeam că e ceva adevărat în întregul concept, dar faptul că e ridicat la rang de practică tradiţională, am rămas perplex. Automat mi-am amintit de un interviu cu Nichita Stănescu în care marele poet vorbea fix despre acest lucru, şi de poezia lui “imperfectă” Lecţia despre cub, care practic este o definiţie a conceptului Wabi-sabi. Nu ştiu, nici nu mă interesează dacă genialul artist român ştia de filosofia japoneză şi a copiat ideea de acolo, la fel cum nu mă interesează dacă Eminescu ştia de filosofia indiană când a scris multe din poeziile lui şi, tot la fel, şi-a însuşit conţinutul, dar ce mă interesează este că întreaga practică este valabilă, e adevărată, e profundă, şi mi-e ciudă că au trebuit să o inventeze/ descopere japonezii şi nu noi, românii.
Pentru că noi suntem aşi în Wabi-sabi, doar că nu ştim asta. Orice lucru, absolut orice lucru, pe care îl începem are în biletul său de comandă inscripţionat cuvântul perfecţiune. Noi dorim să facem totul perfect, chiar vrem asta, sincer. Depunem mare parte din efort ca acest ideal să se îndeplinească, dar pe parcurs fie ne pierdem răbdarea şi constatăm că finalitatea e undeva prea sus, fie schimbăm regulile în timpul jocului şi stabilim o alte perfecţiune, una mai mică, mai handicapată, mai uşor de atins. Astfel se explică faptul că aproape toate lucrurile made în România sunt opere pure Wabi-sabi, fără doar şi poate.
Mă mir cum de nu ne-au descoperit încă japonezii pentru că ne-ar fi transformat întreaga ţară într-un muzeu, o expoziţie. Aici oriunde am merge găsim case strâmbe, garduri rupte parcă de o mână de maestru, maşini stricate din fabrică, legi asemenea. E destul să ieşi din aeroport şi te vor întâmpina străzi cu gropi sau dâmburi ideale, mană cerească pentru un artist. Doar cine nu ştie să aprecieze frumuseţea ce stă la baza acestor lucruri va critica, adică doar cei superficiali din punct de vedere artistic şi filosofic, restul vor cădea în extaz.
Un artist Wabi-sabi japonez va lucra luni de zile pentru a aranja o grădină din spatele casei cum numai în vis găseşti, dar el va deveni extrem de stângaci atunci când va veni vremea să strice o parte din ea pentru a nu mai fi atât de minunată. Şi ce-i va trece prin cap zevzecului decât să arunce aparent neglijent, în realitate cu mare grijă, o frunză stricată pe o pajişte de un verde impecabil sau să scoată în decor o piatră de pe aleea cu fix 12 537 de pietricele de mărimi între 1.25 şi 2.32 cm. Ce să faci, aşa se întâmplă cu oamenii lipsiţi de talent în domeniu. Un netalentat va munci de o mie de ori mai mult pentru un rezultat mediocru decât unul plin de talent care o va face după o noapte de beţie. Exact aşa e cu românii. Noi nu trebuie să muncim atâta pentru o operă Wabi-sabi magistrală, nouă ne iese din prima fără pic de efort pentru că o avem în sânge. De aceea zic că e nedrept ca japonezii să recunoască această artă, iar noi nu. Dar, ce să faci, aşa se întâmplă când ai talent cu carul, îl neglijezi şi gata. Ia să meargă un român în Japonia şi să îşi manifeste înclinaţiile să vezi că geniu va fi considerat. Casele construite de el care vor sta să cadă la primul cutremur vor fi aclamate şi de împărat, ulcelele lui schizofrenice din lut amestecat cu scuipat vor fi expuse în muzeele lumii şi vândute pe bani grei, scârţâielile din scripca dezacordată vor fi considerate muzică astrală.
Noi doar căutăm perfecţiunea ca năucii şi nu realizăm că nu este de fapt nevoie de ea, că pur şi simplu ceea ce avem deja este ideal, că există frumuseţe cu carul în tot ceea ce facem şi avem, aşa imperfect cum este. Da, nu avem străzi perfect netede pentru că pe acelea te plictiseşti să mergi şi sunt monotone la privit. Când faci slalom printre gropi mintea se bucură, ochiul este atent, viaţa pulsează, la fel şi imaginaţia… Casele sunt strâmbe, copacii nu sunt niciodată tunşi, iarba e sălbatică, orice firmă luminoasă de pe o clădire de la oricare mare companie naţională va pierde o literă în cel mult 2 luni de la inaugurare, iar aceasta nu va mai fi schimbată niciodată. Ştiţi de ce? Pentru că altfel nu-ţi rămâne în memorie, omule, nu îţi atrage cu nimic atenţia, ar fi doar un cuvânt pe care îl ştii deja şi nimic mai mult. Dar astfel, cu o literă lipsă, eventual căzută pe jumătate, acel cuvânt îţi va rămâne mereu în memorie, şi nu încerca să negi acest lucru. Asta e chintesenţa Wabi-sabi, iar noi o avem în genă şi ar trebui să o revendicăm!
Nu avem nevoie de tezaurul din Rusia, acela e perfect, nu ne reprezintă, e bine că ne-a fost luat, noi vrem să ni se recunoască frumuseţea interioară, atât şi nimic mai mult…
Briscan Zara este scriitor şi publicist
