Weakness is worse than wickedness

În cea mai recentă premieră în regia sa, cartea e în curs de dramatizare, iar regizorul jonglează cu raportul dintre realitate istorică şi narativitate. În scenă sunt prezenţi deopotrivă actori şi personaje. Apar atât naratorul, cât  şi protagonistul, văzut în dubla ipostază de personaj şi de povestitor. O întreagă mitologie ce opune teatralul realului e deconstruită. Deşi show-ul e la vedere, cartea devenind spectacol sub ochii spectatorului, prin acest demers nu se pierd nici magia poveştii şi nici energia extraordinară a spectacolului.

McBurney lucrează pe muchia foarte fină ce desparte şi totodată uneşte iluzia (atmosferă, lumini, video, sound, suprapunerea vocilor) şi dezvrăjirea (actorii la microfon, ieşiri din spectacol prin relatare istorică, decorul auster), implicarea şi detaşarea spectaculare. În ceea ce priveşte subiectele alese, sunt favorizate dualităţile, ambivalenţele, contrariile ce se unesc ori se transformă în opusul lor. De data aceasta, curajul şi laşitatea nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi monede, iar sursa eroismului o poate constitui, de cele mai multe ori, slăbiciunea. De aceea, în spirit kantian, faptele săvârşite din înclinaţie, chiar dacă sunt conform datoriei, nu au valoare morală. Mai mult, slăbiciunea e uneori mai periculoasă decât răutatea – weakness is worse than wickedness. Originile indescifrabile ale compasiunii, confuzia dintre afecţiune şi milă, două emoţii indiscernabile, ascendentul pe care omul milos îl are asupra celorlalţi, avantajele şi puterea de care se bucură, compasiunea amestecându-se ilegitim cu orgoliul şi frizând nebunia, dependenţa de toate aceste efecte ale milei ori recunoaşterea abruptă a învecinării compasiunii cu dezgustul sunt analizate în montarea lui McBurney.

Tânărul locotenent Hofmiller îşi face intrarea în societate printr-o vizită la castelul familiei Kekesfalva, cea mai bogată familie din întregul ţinut, atras de frumuseţea nepoatei. Intriga este declanşată de o gafă: fără să ştie că fiica bogătaşului era infirmă, o invită, dintr-un acces de politeţe, la dans. Gafa îi marchează existenţa, fiind ulterior chinuit de gândul de a o repara. Aşa încep vizitele zilnice, prietenia curtenitoare şi plină de compasiune cu tânăra, care dezvoltă un ataşament nereciproc faţă de locotenent. Încercările de a se smulge din ghearele milei resimţite nu reuşesc, astfel încât se lasă furat de promisiuni, din dorinţa de a contribui la însănătoşirea tinerei. Cedând presiunilor tatălui, doctorului şi pasiunii iniţial respingătoare, ulterior înduioşătoare, a tinerei, se va lăsa antrenat într-o logodnă. Logodnei îi urmează momentul fatidic al transferului, coincizând cu izbucnirea războiului, locotenentul nereuşind să ia legătura cu Edith pentru a lămuri situaţia, iar ea se sinucide. Drept urmare, tânărul se va alege cu o remuşcare pe viaţă ce va constitui chiar imboldul actelor de eroism de pe front.

Acţiunea scenică migrează între storytelling şi construirea poveştii pe scenă. Momentele teatrale sunt acute. Gândurile protagonistului sunt materializate prin intermediul vocilor actorilor în faţa unor portative, la microfon, amplificate prin proiecţie şi sunete electrice. Contrastele scenice (trupul încordat sau contorsionat al locotenentului, chinuit de propriile remuşcări şi distanţarea actorilor prin folosirea microfoanelor) configurează o atmosferă puternică. Scenele se succed cu rapiditate, aproape suprapunându-se. Trecerile de la o situaţie la alta şi de la o stare la alta sunt fulgurante. Atrag atenţia piese de decor trimiţând înspre obsesii de fond ale protagonistului (proteza de lemn pentru picior, în acord cu încleştarea din momentul gafei şi contrastând hidos cu vocea diafană a lui Edith).

Mai mult decât mimica, gestica protagonistului este exagerată atunci când jocul scenic e înlocuit de storytelling. În permanenţă, se fac treceri de la protagonist la narator sau de la personaje la redarea acestora prin intermediul vocilor la microfon. Atunci când personajele sunt reduse la voci sau prezenţe scenice, conţinutul este recreat prin storytelling. Distanţa dintre actor şi personaj este la vedere (rochia albă purtată pe deasupra costumului neutru de actriţa din rolul lui Edith). Demascării teatralităţii i se contrapune măiestria lui Burney de a crea atmosferă şi transmite energie scenică, îmbinând sentimente profund umane, duse la paroxism, cu atmosfera bizară (scene sacadate, întreruperi bruşte prin efecte audiovideo, treceri de la un registru la altul, lirism, exaltare şi grotesc).

Caracterul aparte al spectacolului este confirmat de pendularea între dramatismul actorilor (voce, prezenţă, gesturi sincopate) şi deconstrucţia personajelor, în favoarea construirii unor prezenţe scenice din voci şi costume (haina militară şi atitudinea lui Hofmiller, soţia oarbă a doctorului). Actorii nu joacă personaje în sensul clasic al compunerii, ci personajele sunt sugerate de corporalitatea şi vocea actorilor şi create prin atmosfera scenică, o mixtură de voci, gesturi exacerbate (atingerea mâinilor) sunete şi video. La distanţă de construcţia curentă a personajelor, deoarece actorul din spatele personajului e la vedere, deconstrucţia personajelor e susţinută de faptul că mijloacele de lucru sunt la vedere. Cele mai intense momente sunt dublate prin storytelling (efortul disperat de a merge al lui Edith, sortit eşecului, urmat de reacţia paradoxală a lui Hofmiller). Imaginea teatrală intră într-un con de umbră, fiind înlocuită prin sunete şi replici, al căror efect este spectaculos, şi reconfirmată prin imagine video.    

(Beware of Pity, adaptare după cartea lui Stefan Zweig, regia: Simon McBurney, coregia: James Yeatman, dramatizarea: Maja Zade, distribuţia: Robert Beyer, Marie Burchard, Johannes Flaschberger, Christoph Gawenda, Moritz Gottwald, Laurenz Laufenberg, Eva Meckbach, scenografia: Anna Fleischle, costume: Holly Waddington, video: Will Duke, lumini: Paul Anderson, sunet: Pete Malkin, Complicite & Schaubühne Berlin, live stream pe Complicite YouTube Channel, 12 februarie 2017, The Barbican Centre, Londra)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)