Zidul de hârtie al lui Florin Dan Prodan

Citind cartea poeme şi note informative despre eroi şi morminte a lui Florin Dan Prodan, fondatorul mişcării literare „Zidul de hârtie” din Suceava, îţi vin fără să vrei în minte Antologia de la Spoon River a lui Edgar Lee Masters, pe care, pare-se, autorul îl are ca model, dar şi Amintiri din Casa morţilor a lui Fiodor Mihailovici Dostoievski, Gulag-ul lui Soljeniţîn, mărturiile celor care au supravieţuit teribilului experiment Piteşti, scoase din arhive şi adunate în diferite tomuri de către autori cunoscuţi (Virgil Ierunca, Ruxandra Cesereanu, Adrian Cioroianu), dar şi mai puţin cunoscuţi, Geografia şi cronologia Gulag-ului românesc a regretatului Romulus Ruslan, cărţile despre crimele comuniste ale lui Marius Oprea ş.a. Volumul, prin lumina încărcată de spiritualitate şi sacrificiu pe care o degajă, aminteşte, de asemenea, şi de Jurnalul fericirii al lui Steinhardt. „Vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea”, spune undeva părintele Steinhardt. Şi nu  numai ei, ci şi cei care refuză să depună mărturie (să scrie o delaţiune, cu alte cuvinte) despre faptul că vecinul, prietenul, o rudă apropiată au rostit în prezenţa lor acest adevăr pe care statul şi conducătorul său iubit nu vor să-l accepte cu nici un chip, pe motiv că el e corosiv. Şi atunci îmbracă lumea într-o sferă cristalină, în care adevărul a fost pervertit, iar logica s-a convertit şi ea, iar odată cu ea şi legile după care e construită scara de valori a societăţii umane. Odată ce doi şi cu doi nu mai fac patru, totul devine posibil.” „Există momente în care deznădejdea pare a fi singura soluţie şi numai strigătul instantaneu îţi poate controla angoasa", spune tot Steinhardt. După cum „există şi o fericire exaltată dacă, în loc de a urla spui: Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut om şi m-ai înzestrat cu liberul arbitru”. Ei bine tocmai împotriva liberului arbitru, care-l face pe om să cântărească de unul singur şi gândurile, şi faptele sale, regimurile dictaturii comuniste au dezlănţuit şi vor dezlănţui şi-n viitor cea mai aprigă prigoană. Dacă Dumnezeul l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru, regimul comunist l-a luat îndărăt. Omul nu trebuie să decidă nimic singur, apelând la mintea şi conştiinţa sa, în locul lui va decide regimul. Cum? Apelând la o raţiune întoarsă pe dos. La absurd.

Citindnd cartea de poeme a lui Florin Dan Prodan, fără să vrei, te gândeşti că răul a alungat binele din lume şi acesta s-a retras într-un colţ stingher al universului luând o înfăţişare dintre cele mai hilare. Acum binele e asemenea gândacului din Metamorfoza lui Kafka, acoperit de plăgi şi secreţii uleioase. Doar ochii i-au rămas încă vii. De acolo ei ne privesc cu milă şi neputinţă. Din când în când însă binele metaforizat încearcă să întindă spre noi mâinile ca să ne salveze din groapa în care am căzut. Răul însă i-a transformat mâinile în nişte picioare veninoase de păianjen. Neputincioşi în faţa răului atotstăpânitor, căutăm să ne salvăm fiinţa noastră lăuntrică agăţându-ne de firul desprins din pânza de păianjen ce se clatină deasupra hăului, ca să putem ieşi din întuneric în lumină. Există şi astfel de cale, descrisă de Dostoievski şi de iluminaţii din Pateric. Singura armă care ne apără de rău este credinţa. Acesta e eşafodajul construcţiei cărţii lui Florin Dan Prodan poeme şi note informative despre eroi şi morminte.

Volumul este alcătuit dintr-o serie de mărturii ale unor personaje trecute în lumea de dincolo, dar şi a celor care au reuşit să scape din labirintul morţii. Viaţa lor e redusă la clipa supremă de revelaţie. Celule închisorilor sunt pline de iluminaţi: „În fiecare celulă parcă-i un Platon,/ într-una într-o noapte, era sf. Francisc./ Descartes a vorbit abia ieri./ Un văr de-a lui Newton expune/ teorii aproape uitate de-a lui da Vinci, aici, în stânga/ e un ucenic de-a lui Heidegger şi aşa mai departe./ Şi ieri, după cinci ani şi patru luni, mă întrebam,/ în timp ce un fir de primăvară se aşeza pe podea/ ce va face oare Dumnezeu cu toate celulele astea/ care ţin de atâţia ani încuiată/ Înţelepciunea Sa?”. Ce să facă, poate le va transforma într-o carte de poeme sau într-un  glosar, în care să strângă o parte din amarul suferinţei umane îndurate de sute de mii de deportaţi ce au murit în închisorile comuniste, cum a încercat să facă şi autorul Zidului de hârtie, Florin Dan Prodan: „Am fost cel de-al şaisprezecelea deţinut decedat/ în colonia penitenciară Cernavodă anul 1952./ Era o zi la sfârşitul lui iunie/ şi m-au încuiat patru zile în magazia de unelte stricate/ poate pentru că au uitat ori/ au lăsat unul pe seama altuia completarea hârtiilor./ Într-o dimineaţă uscată, fără strop de rouă,/ m-au aruncat şi pe mine într-o gaură/ pe o coastă nisipoasă/ pe lângă monumentul acesta de marmură/ făcută după 1989/ pe care-s uitate vreo sută de nume/ şi câteva cuvinte/ în definitiv frumoase.” Lagărele de concentrare adună o lume hibridă, în care alături de preoţi, studenţi, ţărani, oameni politici, intelectuali, foşti moşieri, patroni etc., apar şi torţionari ai regimului, lichidaţi pentru că ştiu prea multe secrete. Îi aşteaptă şi pe unii dintre ei tortura, umilinţa şi, bineînţeles, groapa comună: „Am lucrat cu multe secrete/ în serviciul de informaţii./ Până când am fost răpit de NKVD/ şi împuşcat pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti./ Astfel că ultimul meu secret e o groapă niciodată aflată.”

După supliciile îndurate, unii au şansa să iasă „în libertate”, cum se întâmplă cu scriitorul: „Sunt liber şi acasă/ în marea patrie nouă./ În Republica Populară Română./ Am uitat de toate cele rele./ I-am iertat pe toţi./ Bine trăiesc./ Acum am hârtie/ şi o masă,/ şi o sobă./ Dar de fiecare dată/ când mă aşez să scriu,/ pluteşte o umbră teribilă/ deasupra mea./ Şi cineva se apleacă/ peste umerii mei.”

A cui sau, mai degrabă, cine e această umbră? E îngerul protector? E conştiinţa? Şi ce-l îndeamnă ea pe scriitor? Să facă introspecţie? Să descrie adevărul în toată cruzimea lui? Să îmbrace suferinţa umană în forme mai blânde? Libertatea în patria nouă e supravegheată îndeaproape. Cuvintele cenzurate. Iar adevărul pervertit. Ce cale trebuie să urmeze scriitorul pentru a nu-şi trăda propria conştiinţă? În urechi îi răsună Ordinul 100 emis pe 3 aprilie de către Direcţia Generală a Securităţii Poporului diriguită de însuşi Gheorghe Pintilie (Bondarenko), zis Pantiuşa, care sună astfel: „Trebuie ascuţită lupta de clasă!/ Fabricanţii şi moşierii expropriaţi,/ bancherii şi marii negustori,/ elemente epurate din aparatul de stat/ şi chiaburii/ slugi ale imperialismului/ caută/ să creeze/ agitaţie/ să împiedice construirea socialismului,/ de aceea vor fi trimişi în unităţi de muncă”. Adică în lagăre de concentrare. Având literele ordinului adânc imprimate în subconştientul său, scriitorul e foarte atent la ceea ce scrie. Amintirea umilinţelor şi torturilor îndurate îl determină să fie foarte prudent în demersul său. Un simplu cuvânt pus nelalocul lui îl poate trimite înapoi în iadul din care tocmai s-a întors, şi unde victimele, prin spălarea creierului şi torturi inimaginabile, se transformă în călăi: „Înainte mă chema Alexandru Popa/ voiam să devin avocat/ şi scriam poezii./ Am fost făcut tocătură în bătăi,/ mi-au întors mintea./ Am spus tot ce a trebuit/ şi chiar pe deasupra./ Sunt omul nou./ Sunt cel reeducat cu succes/ la închisoarea Piteşti./ Am reeducat cu succes/ la închisoarea Gherla/ pe toţi din camera 99./ Sunt robot de-o calitate superioară./ Voi fi trimis să reeduc/ o naţiune întreagă.” O naţiune care a aşteptat avioanele americane şi a fost călcată în picioare de cizmele ruseşti. O naţiune care a visat la democraţie şi a fost supusă unui supliciu îngrozitor. O naţiune care a dorit alegeri libere şi s-a trezit cu dubiţă la poartă în toiul nopţii. De aici şi dezamăgirea, speranţa pierdută, şi strigătul revărsat în gol din mii şi  milioane de gâtlejuri: „Câte nu ne-ai promis tu, Americă, ţara tuturor posibilităţilor/ Ne-ai trimis manifeste, ai paraşutat supereroi înarmaţi până-n dinţi/ În geci frumoase din piele, cu aparate de transmisiune/ Ne-ai spus vorbe frumoase la postul de radio,/ Niciodată, nimănui, nu ai spus despre Ialta/ Nici un român nu trebuia să afle marele secret/ Cât de măreţ e să fii patriot în ritm de blues.” Risipită în aerul pe care-l respirăm, întrebarea ne stăruie şi acum în minte: „De ce, Americă, de ce?” şi o alta: „Ce surprize ne aşteaptă în viitor?!” Încărcată de suferinţă şi întrebări, cartea autorului „Zidului de hârtie” ne îndeamnă la meditaţie asupra sensului istoriei, a calvarului unei naţiuni mereu trădate, mereu dezamăgite, ce nu şi-a pierdut totuşi credinţa într-un viitor mai bun.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist