Caută 
1 MIN
Începând cu sfârşitul lui iunie, am stat timp de trei săptămâni şi jumătate cu mama (atâta timp n-am mai petrecut cu ea de când mai trăia acasă, la Amnaş!), ocupându-mă practic de menaj şi eliberând-o pe sora mea (cea de la Herrenberg) măcar pentru acest răstimp de grija ei.
Încă din prima zi, aş fi avut ce nota. N-am ţinut propriu-zis un jurnal, dar am reţinut apoi diferite întâmplări şi, mai ales, schimburi de vorbe cu bătrâna mea mamă care, într-o altă epocă, la cei 92 de ani şi jumătate ar fi putut fi bunica mea (de, vremurile de după război, cu prea puţini bărbaţi: mama s-a măritat la 30 de ani şi m-a născut abia la 38 de ani!).
Mustaţa
Mama, ieri, după ce nici nu pusem bine jos bagajele:
– Da’ de când ai tu mustaţă?
M-am uitat cu ochii cât cepele la ea:
– Mamă, eu am mustaţă de peste treizeci de ani!
Mama m-a privit neîncrezătoare, părea să fi remarcat doar mirarea mea, fără să perceapă răspunsul în sine.
– Păi, ultima dată n-ai avut mustaţă!
– Mamă, ce vorbeşti, am avut şi-n aprilie mustaţă şi o am de când am fost student la Iaşi!
(29.06.2015, Herrenberg)
Tocana
– Mamă, ce să gătesc azi?
– Ce vrei tu.
– Să fac o tocană de cartofi?
– Nu, că n-am chef de tocană.
Salteaua
Când am întrebat-o pe mama în aprilie de ce nu se-ntinde un pic pe patul ei după masa de prânz (când nu-s acolo, se culcă pe canapea), mi-a zis că patul e prea sus, că ajunge că se chinuie seara, la culcare, să urce-n el.
– Păi, ce-ar fi să scot una din cele două saltele?
– Nu, lasă.
De data asta, am întrebat-o din nou, răspunsul a fost iarăşi nu, dar apoi, într-una din zile, după ce discutasem chestiunea şi cu sora mea, am făcut-o pur şi simplu: am scos salteaua mai groasă (care-i de fapt compusă din trei bucăţi.
– Mamă, hai şi vezi, ţi-e mai uşor acum să urci pe pat?
A venit mama, evident că-i era mai uşor – dar s-a iscat altă problemă: nu mai reuşea să se ridice din pat, pentru că acesta, de, de-acum era cu vreo 25 cm mai jos! Aşa că am refăcut patul mamei cu salteaua groasă sub cea subţire, aşa cum a fost.
Două zile mai târziu, sora mea mi-a sugerat să scot salteaua mai subţire – n-o scosesem, pentru că mama declarase că fără aia patul ar fi prea „tare”. Zis şi făcut, în ciuda protestelor mamei. De data asta, ce să vezi, totul s-a potrivit – cu toate că mama n-avea să piardă o vorbă de recunoaştere a faptului: pur şi simplu am constatat că de-acum, după masă, mama mergea cu căruciorul ei de sprijin în dormitor şi se culca aşa, pentru vreo oră, dovadă a faptului că se putea acum urca în şi scula mai uşor din pat…
Câteva zile, salteaua scoasă a stat sprijinită de măsuţa cu flori de la geamul balconului.
– Cred c-ar fi cazul să duc salteaua în pivniţă!
– Nu, las-o aici!
– Ce să facă aici, cât vrei să ne mai stea în cale prin casă?
– Poate am iar nevoie de ea.
– Pentru ce? Doar e mai bine acum cu patul, nu?
Mama n-a zis nici da, nici ba.
După alte vreo două zile, am dus salteaua în pivniţă.
(Post scriptum la povestea saltelei: scoaterea ei a iscat o problemă colaterală, mama plângându-mi-se într-o dimineaţă că noaptea, când se trezeşte ca să meargă la baie, nu găseşte întrerupătorul. Mă rog, l-a găsit de fiecare dată în cele din urmă. Explicaţia? Aproape două decenii, patul ei a avut o anumită înălţime, acum aceasta a scăzut cu 25 cm, iar gestul reflex al mamei de-a duce mâna la întrerupătorul de pe peretele de lângă pat mergea în gol…)
Grămăjoara
Mama – o grămăjoară de neajutorare şi neputinţă. Când se îmbracă ori se dezbracă, este imaginea nevoii de ajutor: ai impresia că urmăreşti o filmare cu încetinitorul. Uneori, rar, mă roagă s-o ajut. Uneori, o fac şi când nu mă roagă. De cele mai multe ori, însă, o las să se chinuie: când nu voi mai fi cu ea, mă gândesc, trebuie să se poată descurca în continuare singură, cel puţin atâta vreme cât mai e posibil (şi mai ales că nici nu vrea să audă de ideea unui Pflegeheim /cămin de îngrijire…). Şi chiar n-am cum să stau tot timpul cu ea, cu toate că şi-ar dori asta, de vreme ce mi-a replicat odată, când am întrebat-o retoric până când ar crede ea c-aş putea sta:
– Păi, până mor!
– Mamă, cum îţi închipui asta, tu poţi să mori mâine, dar poţi să mori şi abia peste doi sau Dumnezeu ştie câţi ani!
Deci, o grămăjoară de neajutorare şi neputinţă, dar încă-n stare să cârcotească (semn de viaţă, nu?):
– Aceşti morcovi nici nu-s fierţi ca lumea!
Da, o grămăjoară de neajutorare şi neputinţă, dar încă prinsă-n obsesia săsească de-a avea mereu rezerve de toate cele (semn bun şi acesta, în context):
– Mai e lapte?
– Mai e puţin. O să mai iau mâine un litru.
– Ia doi!
– Nu, iau doar un litru, şi când avem iar nevoie, mai cumpăr unul!
Ca fapt divers, la Amnaş mai avem şi acum nişte chibrituri de prin anii 1960, dacă nu-s cumva chiar de prin anii 1950 – de colecţie, nu?!
Michael Astner este poet, traducător şi publicist
Îți recomandăm
