Zile cu mama (VI)

Urmărind seriale

Mama se uită la televizor. Cum abia de mai aude ceva, am activat ca de obicei subtitrarea. Aşa că într-un fel sau altul, chiar dacă nu citeşte rând cu rând dialogurile, tot pricepe cam ce se-ntâmplă-n serial (Sturm der Liebe/ „Furtuna dragostei”, pe ARD). La un moment dat (citeam ziarul), o aud pe mama exclamând:

– Ăsteia aşa i-aş trage două palme, una-ntr-o parte, alta-n cealaltă!

Două zile mai târziu, mama urmăreşte Die Fallers („Familia/ Clanul Faller”, deci într-o duminică seară), iar la un moment dat o aud iar comentând cu voce tare o fază din film – redau replica-n original (veţi vedea de ce): „Eaich, wäi se giht, däi Toantă! Däi eas e wenig gelovit!" Pe româneşte: „Uite cum merge, toanta asta. Asta e puţin lovită!” (La cap, se-nţelege. Era vorba de personajul Lioba, o bătrânică aşa, mai marginală, ca să nu zic: asocială – genul de babă săracă şi singură care locuieşte-ntr-o căsuţă bătrână, umblă după ierburi şi altele prin pădure – locul acţiunii fiind o comună din Pădurea Neagră…)

O zi mai târziu, altă exclamaţie, pe când mama urmărea serialul Um Himmels willen („Pentru Dumnezeu" sau, poate mai aproape: „Cerule mare” (tot pe ARD), iar eu eram în bucătărie pregătind masa de prânz:

– Uite-l şi pe porcul ăsta nenorocit. Stă acolo ca rapănul şi-o dă afară şi pe asta! Nu vede că nu-l mai iubeşte nimeni!

(Aici s-a referit la personajul masculin principal, Wolfgang Wöller, primarul unui orăşel bavarez uns cu toate alifiile jucat de Fritz Wepper, celălalt personaj principal fiind călugăriţa Hanna – jucată de Janina Hartwig – de la mănăstirea Kaltenthal, cum se numeşte, de altfel, şi orăşelul. Serialul a ajuns la al 15-lea sezon…)

Sarmalele tăcute

Aseară, sora mea mi-a dat nişte sarmale pentru mama. Când am ajuns la ea (tocmai se pregătea de culcare), i-am arătat sarmalele:

– Uite, Kathi ţi-a trimis nişte sarmale!

Mama s-a oprit, s-a uitat în cutia cu sarmale, apoi o aud zicând:

– Dă-mi una s-o mănânc acum!

Puţin mirat, i-am întins cutia, a pescuit o sărmăluţă şi-a mâncat-o pe loc – rece şi „sec” (fără pâine, adică).

Azi i-am pus restul sarmalelor într-o oală mică pe sobă, ca să şi le încălzească şi să le mănânce la prânz – urma să plecăm peste zi la Gundelsheim pentru a lua lucrurile rămase de sora ei, care decedase (la 96 de ani împliniţi) cu câteva zile în urmă la căminul de îngrijire (Pflegeheim) din localitate.

Când am ajuns înapoi la mama, am întrebat-o dacă a mâncat sarmalele.

– Da, zice, adăugând aşa, cu oareşce reproş:

– Oricum, n-au fost decât patru!

– Bineînţeles c-au fost doar patru, doară una ai mâncat-o aseară, când le-am adus!

(Moment în care trebuie să spun că la noi, la saşi, când facem sarmale, acestea se gătesc întotdeauna şi cu varză murată tăiată tăiţei – deci mama nu primise doar patru sarmale „goale”…)

– Şi – ţi-au plăcut?, am mai întrebat apoi, ştiind prea bine că nu prea era rost de vreo laudă din partea mamei.

– Ei, n-au strigat după ajutor!

Am crezut că n-aud bine – nu mai auzisem vreodată vorba asta de la mama şi ca atare nici nu prea ştiam ce să cred. Am încercat să scot o lămurire din partea ei, cum adică, asta ce-nseamnă? Dar n-a fost chip. (08.02.2016)

Ulterior, am povestit replica şi surorilor mele, dar nici ele nu mai auziseră vorba asta. Marea întrebare, deci, era dacă replica mamei era mai degrabă de bine sau mai degrabă de rău?

Analizând-o, apoi (inclusiv zilele trecute, întors la Iaşi, cu prietenii la o bere), am stabilit fără tăgadă că nu putea fi decât ceva mai degrabă pozitiv faptul că sărmanele sărmăluţe nu strigaseră după ajutor: înseamnă că erau cât de cât bune, de vreme ce n-a fost nevoie să ajute cineva la consumarea lor…

Mersul vieţii

Opt zile mai târziu (în după amiaza zilei de 16 februarie), sora mea a trecut pe la mama. S-a aşezat pe scăunelul de-acasă (de la Amnaş, adică), aproape de fotoliul în care mama petrece mai toată ziua în faţa televizorului.

– Ei, cum merge, mamă?, o-ntreabă sora mea.

La care mama:

– Dac-ar merge mai bine, ar fi de nesuportat!

Am rămas uluit – de unde-o mai fi scos-o şi pe asta?

Michael Astner este poet, traducător şi publicist