Acesti nenorociti care ne conduc

Schizofrenia, boala celor care "locuiesc" simultan in doua lumi care se bat cap in cap, poate fi o buna conditie, nu si suficienta, pentru a scrie versuri. Daca se intimpla s-o faca, schizofrenii de rind ajung "poetasi". Ratati in poezie, schizofrenii de rind se inghesuie, in perioadele de criza, in lumea complexa, contradictorie, dar extrem de pragmatica si necesara a politicii.
Intre politica si poezie a existat dintotdeauna o relatie speciala. Un fel de atractie fatala. Poetii de geniu resping organic politica pentru ca simt in mod acut cum aceasta din urma "curva" le ocupa, prin ratiune, universul. Aceasta e o lume suportabila. Una in care iti poti dori sa traiesti. E acea lume normala in care, din lupta pe viata si pe moarte a poetilor si politicienilor, cistiga, printr-un efect pervers, societatea majoritara a oamenilor de rind. Pina s-ajungem acolo, in acea lume normala in care "plus valoarea" se adauga majoritatii tacute se intimpla altceva. Se intimpla sa fim nevoiti sa asistam ca timpitii cum poetasii si politicienii de doua parale isi dau mina, cind nu se confunda de-a dreptul, pentru a face praf din tot ce ar mai putea fi salvat dintr-o societate bolnava. Ne cerem scuze pentru aceasta introducere prelungita, poate obositoare. Speranta noastra e ca, totusi, merita. Romania e de atita timp intr-o situatie atit de mizera, incit merita sa-ti bati capul s-o intelegi.
"Poetasii" din povestea de mai sus au ocupat sau inca ocupa diverse functii de conducere in marea familie a administratorilor acestei nefericite tari. Ei fac parte din acea tagma a ratatilor care s-au introdus fraudulos, in numele generosului univers al culturii, in lumea seducatoare a politicii. Au reusit s-o faca pentru ca in aceasta lume, a politicii romanesti, n-au avut adversari. Pentru ca in aceasta lume s-au intilnit, contopindu-se, cu acelasi tip de mediocritate. Cu politicieni de doua parale cu care ne-am pricopsit de atitia ani de zile. Sa-i trecem acum pe-o lista fie si partiala e prea mult. E cel putin dizgratios pentru bunul simt. Cert e ca din aceasta combinatie subtila si perversa, pentru ca-si poate lua la un moment dat mintile, a iesit o caricatura. O mizerie, o schimonoseala ridicola.
De aproape trei ani de zile, la Consiliul Judetean Iasi (cu siguranta nu e singurul din aceasta tara) se petrec lucruri care depasesc orice imaginatie. Un oarecare sofer, candidat oricind la un cinstit ajutor de somaj, dar care se intimpla sa conduca masina sefului DADJ, falsifica grosolan facturi si chitante de peste o suta de milioane. Numai un inconstient, un potential pacient al Spitalului nr.7 ar fi facut atita timp si de atitea ori acest lucru, daca nu ar fi fost obligat sau asigurat cu imunitate de catre sefii lui. Fraudele facute de soferul arestat Lucaci au fost atit de evidente, incit doar o imensa complicitate la virf le-ar putea explica. Dar minariile soferului nu reprezinta decit o mica parte din pagubele depistate la un moment dat in curtea DADJ. Institutie aflata in subordinea directa a Consiliului Judetean. Adunat, ajungem la citeva sute de milioane. Bani publici, platiti din impozitele cetateanului de rind.
La momentul dezvaluirii afacerii cu deconturile frauduloase de la DADJ, inca mai speram ca, dincolo de inconstienta si iresponsabilitatea probata a sefilor CJ in frunte cu Constatnin Stentel si Liviu Antonesei, lucrurile pot fi incadrate in zona micii coruptii, a minarelilor atit de obisnuite in majoritatea institutiilor de stat. La scurt timp, indoiala noastra fireasca mai primeste o gura de oxigen. Aflam ca sub acelasi patronaj, de data aceasta chiar cu semnatura marelui sef de-atunci al CJ, Liviu Antonesei, o firma privata incaseaza de-a moaca din banii publici alte citeva sute de milioane de lei. Desi in aceasta afacere numita "Drumul hotilor de la CJ" si-a pus semnatura cu propria mina si, foarte probabil, in deplinatatea facultatilor mintale, acelasi Liviu Antonesei ne gratuleaza pe noi, fraierii contribuabilii, multi chiar fosti votanti fideli, cu un singur raspuns: "Nu prea stiu despre ce e vorba. Chiar o-i fi semnat?".
Lucrurile nu se opresc insa aici. Cu citeva luni inainte ca Liviu Antonesei s-o stearga din fruntea CJ precum sobolanii dintr-o corabie gaurita, mai are loc un tun bugetar. O afacere care le intrece pe toate. Chiar pe toate din cele auzite si neauzite in ultimii zece ani. O afacere in care se incalca grosolan aproape tot ce se poate imagina in materie de legislatie referitoare la modul de cheltuire a banului public. O afacere nedemna nici macar de lumea a treia sau a patra despre care ati putut citi ieri si puteti citi si astazi in cotidianul "Monitorul". O afacere in fata careia singura reactie normala e sa-si faci cruce. Lumea in care am merita totusi sa traim e una in care poetasii si politicienii de doua parale nu ajung niciodata la putere, pentru ca dintr-o asemenea combinatie sa nu ne mai trezim cu un Stentel sau Tanasoiu, complicii si profitorii unei administratii la fel de corupta, dar mult mai idioata decit ne-am fi imaginat-o daca PDSR ar fi ramas la putere. (Pavel LUCESCU)

Un Rege prea grabit?
Nici nu se dumirira prea bine instantele judecatoresti ce anume revendica din proprietati fostul suveran Mihai I de Romania, ca PDSR se porni sa arate cu degetul spre interesele familiei regale si sa se intrebe asupra oportunitatii momentului. In fapt, cererea fostului suveran, prin care acesta isi revendica trei imobile din Bucuresti si palatul de la Savirsin, nimereste in chiar miezul problemei legilor proprietatii. Cererile pot fi considerate un test, cel mai veritabil cu putinta pentru intreaga clasa politica de dupa 1990, sau examenul prin care actuala putere isi poate dovedi fie intentiile reformatoare si coerenta legislativa, fie neputinta in fata presiunilor politicianiste diverse.
Intr-un moment in care legile proprietatii nu au fost inca adoptate, cererile regelui stirnesc oarece confuzii. La nivelul perceptiei publice, cererile par sa aduca in prim plan, intr-un mod nefericit, mai degraba motivatia nerabdatoare a gestului revendicativ decit indreptatirea evidenta a acestuia. Este cunoscut ca, din acest punct de vedere, exista un impas public dat de terenul mediatic neprielnic in care survin revendicarile. Dezbaterile parlamentare esuate din vara care a trecut au fost un exemplu de ineficienta si dezinteres. Ele mai mult au debusolat opinia publica si au contribuit la plictisirea ei. Pe de alta parte, la nivelul discursului politic, din 1990 pina in acest moment, PDSR a facut caz, printr-un scenariu incriminatoriu veritabil, de ceea ce poate insemna revenirea fostilor proprietari. Tintele erau foarte bine precizate: familia regala cu bunurile care apartinusera acesteia si o intreaga categorie de "mosieri". In schimb, celelalte partide, din spectrul CDR, au vorbit numai la nivel general de necesitatea adoptarii legilor proprietatii, fara exemplificari concrete. Ele s-au temut sa afirme consecintele explicite pentru un public care avea alergie la acest gen de initiative, preferind ca prin formule retorice, placute auzului Europei, sa laude ideile de restituire si garantare a proprietatii. In fata revendicarilor regelui, discursul de tip Iliescu este mai usor de recunoscut si de folosit. El aduce pentru cei in cauza confirmarea "profetiilor" pedeseriste.
Chiar statul, implicat juridic in acest proces, nu este scutit de neclaritati. Din punct de vedere judecatoresc, procesele anuntate ridica o delicata problema. Statul se poate folosi de argumentul extrem de facil dupa care averea conducatorilor intra in patrimoniul tarii. In acest caz, avocatii regelui trebuie sa demonstreze ca proprietatile revendicate nu fac parte din genericele "domenii ale Coroanei", ci sint proprietatea nationalizata a cetateanului Mihai de Hohenzollern. Insa lucrurile devin mai complicate pentru ca documentele testamentare ale familiilor regale amintesc Pelesul, de pilda, nu atit ca pe o avere personala, ci ca pe un atribut al Coroanei. Atit Carol I cit si Ferdinand au legat domeniul Peles de ideea de Coroana si de succesiunea la tron. Ramine o chestiune de inginerie avocateasca cum vor fi rezolvate aceste neclaritati, dar si un teren pe care presiunile politice pot interveni oricind. Pentru ca astfel de procese dureaza destul de mult, nu este exclus ca intr-o legislatura viitoare, dominata de PDSR, pledoaria statului, acum probabil binevoitoare, sa capete un sens contrar.
Intr-o societate postcomunista precum cea romaneasca, monarhia a fost pina acum o miza electorala, exploatata in amanunt de regimul Iliescu. Fricile absurde sadite in memoria colectiva de propaganda comunista au fost reactivate si folosite dupa 1989 in arsenalul politic plin de enormitati al PDSR. Oare cum se pot uita momentele in care regimul Iliescu santaja pur si simplu cu viza si cu cetatenia pe fostul monarh? Sau cum se poate trece cu vederea momentul 1995, cind Bucurestiul s-a aflat intr-o stare de asediu nedeclarata, pina cind regele, aflat pe Otopeni, a fost nevoit sa se reintoarca in exilul din Elvetia? A fost atunci grabit regele pentru ca a dorit sa-si viziteze tara? S-a dovedit atunci un prost psiholog pentru ca nu a tinut cont de spaimele politice ale PDSR, care transformase o banala problema de libera circulatie a persoanei intr-o problema de politica de stat? Acum, aceleasi intrebari revin sub o alta forma. Numai ca astazi nu mai avem la putere un partid cu fobii monarhice, ci o coalitie care constata, dupa trei ani de la preluarea puterii, ca nu are legile proprietatii adoptate si ca legislatia in acest domeniu este aproape neschimbata din 1990. Din acest punct de vedere, de acord, regele s-a grabit din nou. El este grabit fata de ritmul clasei politice romanesti. El este vinovat ca cere un comportament legislativ de tip european si ca din provizoratul legilor romanesti nu percepe chiar toate nuantele. Nuante de rosu comunist si de ceva roz de trandafiri. Se vor vindeca, cu acest prilej, politicienii de daltonism? (Mihai CHIPER)