Am scapat?

In aceste zile, centrul atentiei mondiale se afla in Kosovo, provincie din sudul Serbiei unde populatia majoritara albaneza urmeaza sa-si faca un pretios cadou: independenta. Proclamatia survine la scurt timp dupa o campanie electorala foarte dinamica sustinuta de actualul presedinte Boris Tadici, considerat un moderat prooccidental, si de Tomislav Nikolici, un ultranationalist care promisese chiar aducerea unor unitati ale armatei ruse in Serbia. Ambii candidati au pledat impotriva independentei Kosovo, desi este evident ca, avind sustinerea marilor puteri mondiale, albanezii oricum vor rupe provincia de Serbia. Opozitia tarilor din regiune – Romania, Bulgaria, Grecia, Slovacia, Cipru, dar si a Spaniei, motivate de orientarea religioasa comuna (ortodoxa) sau de perspective asemanatoare pentru minoritatile nationale de pe teritoriile lor – este neglijabila in comparatie cu avertizarile care se fac auzite de la Kremlin.

Rusii invoca tratatele internationale incheiate dupa cel de-al doilea razboi mondial, cele privind inviolabilitatea frontierelor, in vreme ce statele vest-europene si SUA pun accent pe autodeterminare. Cum Federatia Rusa este un amalgam de etnii, concentrate mai ales la granitele de sud – teritorii unde se afla insemnate resurse petroliere, temerile sale sint de inteles. Romanii au avut si un exemplu din tabara sustinatorilor independentei Kosovo. Nicolas Sarkozy a sustinut deunazi la Bucuresti cauza albanezilor kosovari, desi francezii ar avea si ei un motiv sa se opuna: cei 275.000 de locuitori ai Corsicai – insula pozitionata strategic in nordul Mediteranei – nu agreeaza administratia de la Paris, in ciuda inlesnirilor fiscale care le-au fost acordate.

In ceea ce ne priveste, Romania se afla, geografic, intre Serbia si Rusia, dar se situeaza de aceeasi parte a baricadei cu acestea fata de asteptata proclamare a independentei Kosovo. Statutul de membru NATO obliga Romania – la fel ca si pe bulgari si greci – sa adopte o neutralitate fortata in perspectiva tensionarii situatiei in regiune. Sigur, nu mai sintem in 1914, cind era suficienta o scinteie pentru a aprinde un razboi, si nici in 1999, cind pilotii NATO tinjeau dupa misiuni de bombardament deasupra Serbiei. Este insa de asteptat o crestere a efervescentei in regiune, iar Uniunea Europeana spera sa calmeze situatia trimitind inca 2000 de militari in provincie.

Dincolo de precedentul istoric postbelic pe cale sa se intimple in sudul Serbiei, asistam la o repozitionare a sferelor economice de influenta. Rusii, spre exemplu, s-au oprit la Prut, au inconjurat Romania pe la est si au cuprins Bulgaria, ajungind pina in Serbia. Cele doua tari au fost cooptate in proiectul gazoductului destinat sa alimenteze sudul Europei, concurent la proiectul Nabucco la care participa si Romania. In plus, bulgarii tocmai au cumparat o centrala nucleara de la rusi, iar sirbii abia au vindut Gazpromului societatea nationala de petrol.

In Romania, investitorii rusi sint mult mai putin vizibili, comparativ cu occidentalii, chiar daca Bucurestiul a facut concesii serioase pe spinarea romanilor – cum ar fi, de exemplu, pretul urias al gazelor importate. De altfel, legaturile cu tarile din vecinatate au fost considerate intotdeauna importante, desi in unele cazuri (Republica Moldova si Ucraina) asemenea eforturi n-au avut efectul scontat. Din nefericire, mai ales acum, cind vechile tensiuni din vremea Razboiului Rece s-au mutat in zona Marii Negre, adica pe flancul estic al NATO, se remarca politica externa ezitanta a Romaniei. Cel putin din acest punct de vedere, nu scapam de efectele agitatiei internationale care va urma proclamarii independentei Kosovo.