Amenintari pentru suveranitatea coruptiei nationale

De departe, cel mai socant argument auzit in ultima saptamina, strecurat in pledoariile presedintelui Basescu privind necesitatea masurilor de austeritate, s-a referit la ideea suveranitatii.  "Am observat ca statele care au ajuns in mare dificultate financiara cedeaza foarte mult din suveranitate pentru a plati datoriile". Ingrijorarea este prezenta si in rindurile opozitiei. Fostul sef al finantelor, Varujan Vosganian, crede ca "FMI doreste sa-si extinda influenta cu orice pret asupra Romaniei". Presupunem ca termenul „suveranitate", intr-un asemenea context, inseamna puterea de a decide, dupa cum interesele nationale o cer, prioritatile financiare ale natiunii. Mai explicit, capacitatea establishmentului politic autohton de a hotari, neingradit de conditionalitati externe, cum, de ce si pe ce cheltuieste banii.

Este insa „independenta" conditia suficienta pentru cheltuieli publice "rationale" si „cinstite"? Fireste ca nu. Cazul grec, metastaza financiara a Europei din prezent, arata ca intrepatrunderea dintre populism, evaziune si coruptie, in conditii de independenta totala, e o reteta sigura de faliment. Romania este sora balcanica mai mica a Greciei, suferind de aceleasi metehne pe care economistii le descriu foarte bine, dar pe care criza a oprit-o din drumul triumfal spre prapad. Doi sau trei ani de opinteli si ar fi reusit.

Lectia greaca si derapajele Romaniei, alaturi de alte foste candidate cu deficite imense, forteaza, vrind-nevrind, limitele suveranitatii, asa cum le inteleg liderii politici romani. La Bruxelles se discuta intens tocmai in aceste zile, cind la noi se apara independenta, despre noi reguli de control asupra finantelor europene, care vor schimba planurile dupa care se construiesc si se cheltuie banii. Despre ce este vorba?

In primul rind, in cazul tarilor recent intrate, cum este si cazul Romaniei, s-ar putea sa se conditioneze fondurile europene de tinerea sub control a deficitului si realizarea reformelor structurale. E un plan inca necopt, dar se doreste a fi inventat pentru a reface pirghiile de presiune, pierdute odata cu momentul integrarii. Marile state europene nu mai vor sa se trezeasca, pe viitor, cu bombe amorsate, care explodeaza in momente de criza pe unde nu te astepti, punind in pericol stabilitatea economica europeana. Nu va fi doar atit. Se vor lua masuri pentru Eurostat sa poata verifica amanuntit datele statistice furnizate de statele membre, pentru a nu lasa nici un fel de suspiciuni sa planeze si sa fie speculate de pietele financiare.

O alta idee care prinde contur ar putea transforma statele membre in scolari controlati de diriginte: proiectele bugetelor nationale ar urma sa fie analizate la Bruxelles. Da, va fi vorba, aproape sigur, de un fel de OK peste drafturile bugetelor de stat pe care guvernele trebuie sa le prezinte in Comisie inainte de a le definitiva si supune aprobarii parlamentelor nationale. Intr-adevar, e o amenintare serioasa la adresa suveranitatii coruptiei nationale! S-a estimat ca Grecia, daca ar fi administrata dupa disciplina financiara a Olandei, ar avea excedent bugetar! Probabil, nici in Romania nu ar sta lucrurile altfel. Va inchipuiti, asa, in gluma, un functionar european ridicind sprinceana uimit cind zareste plasme, telefoane, masini si laptopuri de 100 de milioane de euro pe lista de achizitii a institutiilor publice romanesti doar intr-un trimestru din 2010, mai mult decit pe tot anul 2009! O astfel de abordare, poate suparatoare pentru talmes-balmesul local, isi are ratiunile ei: pe viitor, contribuabilii germani, francezi, olandezi nu trebuie sa acopere al 14-lea salariu pentru greci si investitiile publice ale romanilor cu dedicatie pentru firmele clientelei politice.

Citind numai aceste criterii si supervizari, ne dam seama ca Romania are nevoie de o urgenta pierdere de suveranitate si de directorat european pentru corectarea cheltuielilor publice si disciplinarea pe viitor. Guvernul, guvernele (cite au fost ele din 1990 incoace si vor mai fi), ca regula, sint incapabile sa se scuture de clientela, sa renunte la promisiuni electorale populiste. Pierderea suveranitatii in favoarea Bruxellesului, cu ocazia acestei crize, poate fi o sansa nesperata. Decit o tara ruinata, dar independenta, mai bine una ocupata de responsabilitate financiara. Sau poate, tocmai de aceea, pentru multi, pierderea de suveranitate, in conditiile date, poate fi considerata o amenintare?