Cantando

Deschid cartea la intimplare si citesc (pag. 16): …”orasul acesta linistit si trist parea ca-si doarme somnul de veacuri pe malurile riului milos de un albastru sters. Sub cerul senin, de inceput de toamna, zidurile albe ale bisericilor sclipeau, iar aurul turlelor si al mestecenilor plingatori scinteia.” La pagina urmatoare: „Nori cenusii pluteau agale pe cer, plutele lunecau domol spre Ladoga, plutasii se strigau alene unii pe altii; pe limba de nisip de mai jos de pod, fetele puneau tacute inul la topit – in rastimpuri incepeau sa cinte, si iarasi amuteau; (…) In fiece zi de sarbatoare se trageau clopotele. Dangatul lor se revarsa ca o lava navalnica si clocotitoare, trezind somnul secular, si facea sa vibreze, sa sclipeasca si sa scinteieze vazduhul rece, incremenit. Si din nou se lasa toropeala peste marea de acoperisuri, de clopotnite si de livezi desfrunzite.”
Las foile sa se miste in voia lor. Apar fruntea lata imprejmuita de o tunsoare scurta, aproape cazona, sprincenele hotarite, nasul puternic. Buzele potrivite, aproape delicate, privirea acut nostalgica dezic asprimea clara a trasaturilor, asprimea banuita a omului. Aceeasi seriozitate la 13 ani, intr-o imagine ce mi-l reaminteste pe copilul Enescu, la 21 de ani alaturi de o fetita, mai tirziu, la 24-26 de ani, in costum „european” sau cu haina si sapca albe, rusesti. Mult mai tirziu, la 46 de ani, in California, rezemat de un arbore secular, aproape de final – singur ori linga sotie, pe mal de lac elvetian.
Am vrut sa-i ascult muzica. Mi-au venit la indemina citeva preludii. Evit acum Concertul nr. 2, Rapsodia pe o tema de Paganini. Muzicile prea cunoscute, mult difuzate, ajunse pe ecrane leitmotiv de love story nu ar „traduce” fidel nostalgia sufletului departat de „livezile de visini stropite cu lapte”, de primaverile in care liliacul era asteptat „sa infloreasca din zi in zi”.
Cine e Rahmaninov? „Cintaretul groazei, al disperarii, al tragismului implacabil, al neputintei, al fatalitatii”? Autorul celui de-al doilea Concert pentru pian si al Rapsodiei, socotite (restrictiv!) singurele-i capodopere? Autorul Vocalizei, al cintecelor cu dublu si curios efect: asupra firilor „mizericordioase” si „sufletelor tari”, dispretuitoare de romante si oftaturi? Pianistul de succes pe scenele vestului european si ale nordului american? Rusul admirat dar neinteles de cei din Lumea Noua, uimiti de absenta lui indirjita de la ospete si banchete oficiale?
Rahmaninov este romanticul ce adasta reverentios si deopotriva involt in preajma extrovertitilor Chopin – Liszt – Ceaikovski. Aripile melodice ridicate cu superbie in taria sentimentelor pure, exaltate, ii indeamna pe destui interpreti mediocri sa-i inghesuie generozitatea intr-o glastra ce da pe dinafara.
Catre un sfirsit de decembrie ’95, pe o vreme rece in care doar apropierea Craciunului mai scutura indiferente si blazari, intr-un ianuarie ’96 neinchipuit de friguros (in sala de concert!), Vlad Iftinca si Daniel Goiti au uitat de cele din jur si l-au gasit pe Rahmaninov. In grandilocventa melodica, in atacurile furtunoase ale acordurilor, in pulberea sunetelor plutind indecis, in tacerea ce inchidea ca intr-un glob ultimele note scrise in partitura. Reascultind Preludiile interpretate atunci, l-am regasit si eu pe acel Rahmaninov ce s-ar fi incruntat citind cartea groasa a lui Bajanov publicata in ruseste (1962) dar, de-ar fi stiut romaneste, ar fi tresarit citind versurile traduse de George Lesnea (1963):
„Soptind si repetind intruna acele vorbe de demult,/ Destainuite toate tie cu un tulburator tumult,/ Si beat de chipu-ti nebuneste sa-ngin cu framintate soapte,/ Iubitu-ti nume ce desteapta din somn intunecata noapte”.
Sa asculti melodiile lui Rahmaninov, sa-l asculti, de-o pilda, pe celalalt Serghei (Bondarciuc) rostindu-i versurile in ruseste, sa-l asculti pe George Constantin pastrindu-le duhul dedulcit la mierea zicerii romanesti – si nu iti mai trebuie nimic.
Rahmaninov, ultimul romantic. Eticheta pare corect lipita. Si totusi, „undeva, c indva”, Ravel, Bart?k si D?bussy cintau si ei la pian, compuneau. Daniel Goiti a stiut cum sa faca sa rasune in Preludiile lui Rahmaninov armonii impresioniste. La fel, Vlad Iftinca isi ascundea anii putini (18) in tariile maturitatii ce ii sprijinea curajul de a se apropia de inselatorul Rahmaninov. Inselator pentru ca melodia te-ar ameti si n-ai mai patrunde climatul complex al muzicii. Inselator pentru ca „ultimul romantic” deschidea devreme (1901-1903 si 1910) fereastra spre zarile modernismului.
Cum sint Liturghia Sfintului Ioan Crisostomul si Vecerniile (1910, 1915)? Cum este Cantata „Clopotele” (1913)? Iata doua intrebari la care ar merita sa gasim raspuns ascultindu-le. Mai ales acum, in anul implinirii a 130 de ani de la nastere (1 aprilie) si a sase decenii de la moarte (28 martie).
(Alex VASILIU)