Capete de rind

Trebuie sa va spun: alfabetul acesta e alcatuit din copaci foarte inalti si subtiri a caror frunza se scutura primavara si ale caror flori infloresc toamna si ale caror fructe se pirguiesc iarna. In copaci atirna colivii. In colivii stau oameni – barbati, femei, batrini si copii – cu parul vopsit verde si miinile singerii. Vorbesc unii cu altii in triluri de pasare si scuipa seminte de cinepa printre gratii. Sint luminati puternic de niste reflectoare aflate la radacina copacilor. Oamenii sint fotografiati in timp ce maninca sau beau, in timp ce se impreuneaza in grupuri. Fotografiile sint expuse in ramurile acelorasi arbori. Atirna de crengi, spre amuzamentul trecatorilor. Barbati si femei, batrini si copiii si toti cei care viziteaza parcul pentru a se instrui si a invata aceasta limba, ale carei sunete sint copacii si ale carei cuvinte sint norii ce plutesc pe cer, ale carei fraze sint pietrele peste care aluneca in goana pasii… Nu vom sti. Nu vom vedea. Nu vom cunoaste. Da, nu vom sti, nu vom vedea, nu vom cunoaste! Ce inseamna a vedea, a sti, a cunoaste?
Limba aceasta o vorbesc curgator cei ce merg de-a lungul riului numit Timp. Flutura din miini, se agita, se dau la fund si ies din nou la suprafata, bolborosind cuvinte fara inteles, intr-o sintaxa ciudata.
Da, sunetele sint copacii. Literele – norii. Cuvintele – pietre risipite pe drum. Norii trec si nu mai vin. Pleaca si nu se mai intorc. Totdeauna capata o alta forma si aluneca intr-un alt anotimp. Dumnezeu, care a facut fulgerul, despica norul de sunete si pirjoleste cuvintele. Flacarile coboara din cer si pustiesc pamintul. Si adevarul cel pur.
*
Savonarola obisnuia sa spuna ca
ingerii cei buni,
ingerii noptii,
cu lacrimile lor pure
ii uda crinii ce-i cresc sub fereastra.
Ei sint atit de albi,
atit de puri
pentru ca roua lor spala carnea omenirii napadite de pacate.
*
Un cartier linistit, inconjurat de blocuri. In mijlocul lui – o constructie ciudata. Un hulubar etajat. Terenul e inconjurat de sirma ghimpata. Citeva flori. Un strat de lacramioare. Si un altul de narcise. In hulubar sta un om intins pe un pat de scinduri. Sta inins in pat, lasindu-si genunchii napaditi de rani prada hulubilor ce ginguresc in preajma sa, asa cum tinara imparateasa Teodora, in timpul spectacolelor de circ, isi lasa sinii si carnea prada gistelor ce-i ciuguleau bobitele lipite pe sfircuri.
In fiecare rana arde o candela. Ceea ce lumineaza trupul in suferinta sint ranile sufletului. Din ele se degaja o dulce si imbatatoare mireasma.
*
Leonardo da Vinci avea convingerea ca fetele oamenilor pot fi „exprimate prin cifre” si atunci cind maestrul se afla in multime sau cind facea o calatorie de la Florenta la Roma, lui Leonardo ii era suficient sa noteze in carnetelul sau o multime de numere, pentru ca revenind apoi in atelierul sau sa poata reconstitui, din sirul de cifre ingramadite pe foi, figurile intilnite in cale. Asa cum un paleontolog descoperind o aschie din osul unui animal preistroric reconstituie animalul intreg, apoi fauna si flora…, asa si Leonardo, pornind de la niste semne inscrise pe hirtie, reconstituia oamenii intilniti in cale in timpul preumblarilor sale si natura din jur. Spre deosebire de un paleontolog, a carui munca de reconstructie se bazeaza pe micile relicve conservate in huma, in roci sau sloiuri de gheata, Leonardo pornea de la materia vie, pe care mai intii o incifra, distilind-o pina la esenta, si apoi tot el o aducea la „viata”… Nu stia batrinul Leonardo ca nu facea altceva decit sa insufleteasca cifrele si sa le transforme in forme, asemenea lui Dumnezeu care, modelind lutul in chip de om, a trebuit sa-i dea o parte din suflarea sa, ca acesta sa prinda viata. Ceea ce insufletea chipurile, figurile, erau oare cifrele sau miinile pline de har ale batrinului maestru?
*
Zimbetul unui om poate fi calculat in cifre. Exista o prapastie dintre trup si expresivitatea fetei. Cind cineva ride sincer, ride cu tot trupul lui. Cind risul e prefacut, ride doar fata, iar trupul se chirceste. Cind ride cineva, observati-i mai intii corpul, dupa aceea chipul. Uitati-va apoi la buzele lui. Sau mai bine intoarceti capul in alta parte.
*
Inainte de a intra in criza mistica, simtindu-se cel mai pacatos om, refuzind sa ingurgiteze orice fel de hrana, „pentru a nu o spurca”, Gogol a fost consultat de un grup de medici parizieni. Plini de uimire, ei au constatat ca nici un organ al scriitorului nu se afla la locul lui. Stomacul lui Gogol era „cu picioarele in sus”, iar ficatul era si el situat nu „in partea dreapta a abdomenului”, ci undeva a in „partea stinga”. Inima nici ea nu se afla la locul ei. Toate erau imprastiate vraiste, de parca vintul cosmic ar fi intrat in cosul pieptului si ar fi ravasit toate inauntru.
– E un om ciudat, spuse medicul de interne.
– Nici nu stiu daca e om, conchise altul.
– Daca nu e om, atunci ce e? – intreba primul.
– Nu stiu, raspunse al doilea. Orice alteva, dar nu om.
Intr-adevar, ce fel de om ar fi putut descrie cu atita minutiozitate imparatia „Sufletelor moarte”?
*
In cuptoare de lut ars,
in care batrinii maestrii au faruit statui,
noi am fript mielul cel bun inainte de Paste.
Carnea lui am invelit-o in ziare
si am iesit sa ne ospatam pe cimp.
Ce frumos se unduia iarba,
ce frumos batea vintul,
ce frumos crestea griul.
*
Intr-o duminica dimineata, pe cind eram ghid la „Casa G. Toparceanu” de pe Ralet, descoperind o musca moarta in vitrina unde se aflau o calimara, un capsator ce aducea cu un cleste de scos maselele de minte, o pana de gisca si o pipa sculptata din spuma de mare (musca era mare, verde si se lafaia pe editia priceps a „Baladelor vesele si triste”), am chemat linga mine grupul de tineri vizitatori (erau trei, doi baieti si o fata) si le-am dat urmatoarea explicatie:
„Vedeti aici, in aceasta vitrina, e ultima musca pe care a impuscat-o poetul iniante de-a muri”.
„Topirceanu era vinator?” – a intrebat unul din vizitarori.
„Era unul din cei mai buni vinatori din Iasii acelor vremuri. Era un tintas de elita. Vina, de obicei, vulpi. Iarna se distra impuscind ciori. Iar in timpul dupa-amiezilor plictisitoare de primavara se distra vinind cu un pistol mustele care intrau pe fereastra. Impusca pina la cincizeci-saizeci de muste pe zi. Dupa care scria cite un vers. Aceasta e o musca vintata in ziua de Pasti. Poetul o pastra intre filele ingalbenite ale baladelor sale”.
(Nichita DANILOV)

Publicitate și alte recomandări video