De la cazarma la MTV

Un liceu din Iasi, unul dintre cele mai prestigioase, a fost intors pe dos zilele trecute de palma pe care un profesor i-a dat-o unui elev. O corectiune banala in multe din scolile noastre. Dupa un
studiu de luat in seama, peste saptezeci la suta din profesorii romani recurg la aceasta formula pentru a-si educa elevii. Metoda pedagogica este atit de raspindita, incit faptul ca un elev de liceu, nici macar odrasla scumpa de general de politie sau de ministru, a reactionat printr-o plingere catre directiunea scolii a creat o surpriza de proportii.
Este acest incident sugestiv pentru tensiunile dintre profesori si elevi din scolile noastre? Exprima el un caz tipic de conflict intre generatii sau este vorba de ceva mult mai mult? Este vorba de o problema a intregii societatii sau acest gen de incidente ar trebui camuflate cit mai bine pentru a nu tulbura imaginea mitica a scolii noastre, producatoare de genii olimpice?
Declaratia pe care elevul cu pricina a facut-o presei ne lamureste oarecum asupra motivatiei acestui neobisnuit gest de rebeliune: "nu vreau sa accept aceasta palma, a spus el, pentru ca la
fel voi proceda toata viata".
Daca facem abstractie de datele psihologice ale conflictului si ale personajelor sale (ambele parti considera sursa incidentului ca fiind comportamentul cel putin neobisnuit al celuilalt), se observa cu usurinta aici prezenta a doua culturi diferite, care folosesc coduri comportamentale proprii si par a avea valori diferite.
De o parte, adolescentul cu alura de rebel isi asuma atitudinea, ca pe un gest esential care poate defini existenta sa. El nu are de gind sa glumeasca in vreun fel cu asemenea lucruri. Nu vrea sa invete umilinta si arta supunerii. Este un om liber si vrea sa arate aceasta oricui i-ar pune in discutie aceasta calitate. Liber inseamna ca are drepturi inalienabile. Ca demnitatea sa este mai presus de calcule de alt ordin, cum ar fi, de exemplu, teama ca si-ar putea compromite cariera scolara. Este un gest de curaj, care trebuie salutat.
De cealalta parte se afla un intreg sistem. In zece ani s-au schimbat destule in invatamint. Elevul nu mai este considerat acel robot
conformist, inmagazinator de informatii, inregimentat in marele plan de alfabetizare al tarii. Dar aceasta doctrina pedagogica, de altfel suficient de veche, n-a schimbat inca reflexele profunde ale personalului didactic si chiar ale parintilor.
De fapt, este vorba de un cerc vicios. Sistemului didactic romanesc i se cere prea mult in raport cu investitia financiara care sustine aceste sistem. Profesorilor li se cer rezultate spectaculoase cu mijloace putine. Adesea, ei clacheaza si intra in conflict cu cei pe care ar trebui sa-i educe. Mijloacele didactice nu sint nici ele prea evoluate. Este aici un exces de voluntarism: profesorul aflat in culpa a crezut ca vechile metode sint inca eficace pentru a-si aduce elevul pe calea cea buna. El este convins in interiorul sau ca a facut o fapta buna. Iar cu el, poate multi parinti si profesori cred la fel.
Traditiile pedagogice romanesti au avut intotdeauna tendinte autoritare. Prin invocarea la nesfirsit a d-lui Trandafir se uita un model la fel de celebru: dl. Vucea. Ca sa nu mai vorbim de arhetipalele invataminte ale lui Creanga, care incaleca pe "Calul Balan" din fata clasei. De asemenea, cultura pedagogica interbelica a liceelor sau a pensioanelor pare calchiata pe disciplina militara din cazarmi. Pe ea s-au pliat foarte firesc comportamentele autoritare formate de sistemul totalitar.
La rindul sau, trebuie observat ca nici elevul nu iese dintr-o anumita sfera a patologicului. El nu se simte responsabil de reactia profesorului. I se pare ca i s-a incalcat demnitatea, ceea ce este adevarat, dar, inainte de orice, sintem in fata unui caz clasic de conflict intre drepturi si obligatii. Crescut in siajul noii culturi de consum, libertatea este inteleasa exclusiv ca o suma de drepturi si deloc ca o suma de obligatii corespondente. MTV-ul formeaza buni consumatori, care-si cunosc intotdeauna drepturile, dar nu este sigur ca face si cetateni responsabili.
Oricare ar fi insa convingerile sale, este un fapt pozitiv ca elevul a dorit sa-si apere demnitatea. Daca exista un conflict intre generatia liceelor si profesori, aceasta se datoreaza acestora din urma. Elevul nu este niciodata vinovat mai mult decit profesorul sau. Daca-i lipsesc valorile responsabilitatii, atunci aceasta se datoreaza si scolii.
Este limpede, prin urmare, ca profesorii nostri au datoria sa incerce o noua relatie cu elevii. Pentru aceasta, insa, ei nu pot fi lasati singuri in fata obiectului. Formarea noilor generatii nu este numai problema scolii si a MTV-ului. Rolul coercitiv si uniformizator al scolii, acceptat altadata cu resemnare, este astazi pus in discutie fara rezerve. Scoala, si familia totodata, trebuie sa incerce sa se adapteze acestei mutatii. Cu cit mai repede, cu atit mai putin dramatic. Aceasta nu inseamna ca trebuie sa-l ducem pe domnul Vucea la MTV, dar nici sa ne facem ca acesta, sau Internetul, nu exista. (Mihai CHIPER)