Esecul "revolutiei" sindicale

In aceasta stare de disperare, dezamagire si lehamite generala, de ce ar avea cei care incita la greva o credibilitate mai mare decit politicienii in slujba carora s-au pus de atitea ori?

Anuntate cu surle si trimbite, cu strigate furibunde ale liderilor sindicali invitati la televiziunile de serviciu, grevele bugetarilor programate la inceputul acestei saptamini, indreptate impotriva taierilor salariale, au fost palide in comparatie cu asteptarile. Blocada bugetarilor nu a fost tocmai o blocada. Surpriza cea mai mare a venit din partea profesorilor, reprezentati de cele mai puternice sindicate din Romania. Boicotarea examenelor nationale, moneda forte in santajul sindicalistilor, nu a avut loc. Mitingul de ieri a fost, si acesta, cam lesinat, in comparatie cu gravitatea masurilor luate de guvern impotriva bugetarilor si in comparatie cu ceea ce promiteau liderii sindicali sa se intimple. Era de asteptat sa paralizeze cu adevarat tara, se vorbea despre "o noua revolutie", insa toate organizatiile sindicale au reusit sa adune la miting citeva mii de oameni din toate sectoarele bugetare. Cum se explica aceasta reactie?

Evenimentele de la inceputul acestei saptamini au aratat un defazaj intre liderii sindicali si salariatii pe care ei pretind ca ii reprezinta. Loviti in salariile si asa mici, dezamagiti de guvernanti, salariatii au inteles totusi ca situatia e critica si ca protestele lor nu rezolva problema. Profesorii, care trebuiau sa fie inima grevei, au inteles, se pare, ca participind la greva nu vor avea nimic de cistigat, ba dimpotriva. Nu doar ca vor pierde si putinii bani ramasi dupa taierile aplicate de Guvernul Boc, dar isi vor periclita si relatia cu elevii si parintii, care au dat semne de dezaprobare fata de perspectiva aminarii examenelor nationale. Trebuie spus, in acest context, ca activismul asociatiilor de parinti si de elevi, ca element de presiune sociala, a fost o premiera in istoria miscarilor de protest postdecembriste. Este doar un inceput, dar unul important, al trezirii societatii civile, care in sfirsit intervine sa isi apere interesele amenintate de dezordine. Reprezentantii parintilor si ai elevilor au fost in acest an arbitri importanti. Acuzatiile liderilor sindicali ca parintii, elevii si profesorii ar fi fost cu totii manipulati politic sint jignitoare. Si nu fac decit sa confirme ca ei, liderii, ii vad pe profesori, parinti si elevi ca pe o turma usor de manipulat.

Un rol extrem de important in contracararea protestului profesorilor din acest an a fost mobilizarea exemplara a Ministerului Educatiei si a inspectoratelor scolare. Confruntate cu o problema - perspectiva compromiterii bacalaureatului -, autoritatile din educatie au incercat sa o gestioneze si chiar au reusit. Cit de multe se pot rezolva cind exista vointa politica de a le rezolva, nu-i asa? Este un comportament firesc al oricarui patronat, fie el public sau privat, sa gaseasca solutii intr-un moment de criza. Nicaieri in lume, seful unei institutii, daca are un minim de competenta si de buna credinta, nu va sta cu miinile in sin atunci cind exista riscul ca activitatea sa ii fie compromisa intr-un moment de virf, ci va cauta solutii alternative. Este aceasta atitudine o incalcare a dreptului la greva? Fireste ca nu. O stiu si liderii sindicali. Respectarea dreptului la greva nu inseamna nicidecum ca ministrul sau inspectorul scolar sa incurajeze protestele si sa contemple pasiv cum angajatii boicoteaza examenele nationale, scotind din discutie cu totul soarta elevilor blocati in cel mai important moment al evolutiei lor. Liderii sindicali s-au simtit lezati ca ministrul a avut tupeul sa precizeze ca in evaluarea calitativa a inspectorilor si a directorilor va conta felul in care au organizat bacalaureatul. Dar este ceva nefiresc ca activitatea unui manager sa fie evaluata in functie de modul in care gestioneaza crizele? Empatia si intelegerea profesorilor de catre angajatorii lor, in aceste momente de masuri dure, nu sint totuna cu sindicalismul, tot asa cum nici administrarea unei situatii de criza nu e totuna cu amenintarea.

Nu in ultimul rind, erodarea autoritatii sindicale ar putea fi inca un factor care a demotivat bugetarii in aceste zile. Au contribuit la aceasta jocurile politice pe care liderii le-au facut mereu, transformindu-se in trompeta electorala, folosind salariatii din sectorul public ca pe o masa de manevra scoasa in strada sa flueiere contra guvernelor pina cind dirijorul politic din cabinetul opozitiei le facea semn sa taca. In institutiile bugetare se discuta deschis despre un soi de apartenenta politica informala a sindicatelor. Prin urmare, in aceasta stare de disperare, dezamagire si lehamite generala, de ce ar avea cei care incita la greva o credibilitate mai mare decit politicienii in slujba carora s-au pus de atitea ori?