Miliardele prostiei

Guvernul a decis ca va trebui sa platim citeva bune miliarde pentru a salva Bancorexul. Este o cauza de interes national, s-a explicat. Cauzele nationale sint la mare pret in Romania. Orice roman ar trebui, prin urmare, sa se simta fericit ca va plati mai multe sute de mii de lei pentru a salva aceasta bijuterie nationala, adevarat monument al naturii tarii noastre. Raspunzind unei intrebari din partea presei, primul ministru a mers chiar mai departe cu planurile. "Nu vom face greseala, a spus d-sa, sa vindem toate bancile romanesti, asa cum au facut-o ungurii. Ungaria nu mai are in acest moment nici o banca cu capital national".
Aceasta marturisire inseamna cel putin doua lucruri: ca vom plati si la anul si la multi ani aceste gauri bancare, mindri ca ele ramin in proprietatea statului roman, iar apoi ca domnul Radu Vasile este un economist la fel de bun ca Nicolae Vacaroiu, dar un contabil mult mai prost. Este evident ca, pentru domnul Radu Vasile, a vinde o banca de stat inseamna o infringere a natiunii, care-si pierde astfel o parte din suveranitatea nationala. Primul ministru al unui guvern care se vrea ultrareformist crede ca numai capitalul de stat este capital national si, in general, ca banii altora sint niste spioni inamici si ei trebuie tinuti la distanta.
Statul roman a investit circa un miliard de dolari, in ultimii doi ani, pentru a pune pe picioare o banca de stat. Dupa tot acest efort, care pentru o tara ca Romania este foarte mare, banca respectiva valoreaza astazi, daca ar fi vinduta, abia cel mult o treime din aceasta suma. Aceasta colosala afacere nu i-a oferit domnului Radu Vasile nici o umbra de indoiala asupra atitudinii sale privind sistemul bancar.
Economistii spun ca Bancorexul trebuia vindut prin 1994-1995, atunci cind valoarea sa de piata era cu mult mai mare. Am fi obtinut atunci o suma buna pe ea, am fi economisit astazi un miliard de dolari, adica in jur de doisprezece mii de miliarde de lei, echivalent cu bugetul Ministerului Invatamintului, dar mai cu seama puteam avea o banca in stare activa, care sa aiba profit (ceva de impozitat, deci) si sa participe la relansarea economica. Dar pe atunci se afla in fruntea guvernului un anume Nicolae Vacaroiu care, astazi, un onorabil senator, umple salile oraselor de provincie cu teoriile sale privind marile conspiratii impotriva Romaniei, care se tes la umbra capitalurilor straine.
Aceasta este, in fond, aventura simbolica a intregii noastre economii, pe care o gindire dogmatica a ferit-o cit a putut de ochii hulpavi ai investitorilor fara pasaport mioritic. Nationalismul economic este mai pervers si infinit mai costisitor decit nationalismul politic, daca cele doua pot fi separate. Faimoasa doctrina "prin noi insine" insemna ca, din punctul de vedere al statului, sint agenti economici de doua feluri, autohtoni si straini, si ca primii trebuie privilegiati in raport cu ceilalti, desi ambele categorii platesc impozit, au acelasi comportament fata de lege si contribuie in egala masura la bunastarea societatii.
Oricine isi poate da seama ca nu exista dezvoltare fara capitaluri, iar acestea nu au patrie: singura lor rationalitate este obtinerea profitului maxim. In general, rata dezvoltarii este direct proportionala cu dinamica investitiilor, deci a miscarii capitalurilor. Un stat care pune bariere miscarii capitalurilor prin reglementari dezavantajoase se condamna pe sine la subdezvoltare. Indiferent de unde ar veni capitalurile, ele nu pot fi decit binevenite, caci inseamna locuri de munca, impozite si taxe catre stat si comunitatile locale etc. Exista si situatii cind provenienta unor investitii este importanta, dar acestea sint cazuri mai rare decit sintem in stare sa credem, si oricum nu prin intermediul bancilor de stat pot fi tinute la respect.
De fapt, nu exista nici o motivatie serioasa pentru care este nevoie de o banca de stat, in afara, desigur, a bancii nationale, cu functia sa specifica. Rolul statului nu este de a distribui capitaluri pentru investitii cu scop comercial. Acesta este rolul pietei, adica al bancilor private. Numai piata poate spune ce merita si ce nu merita a fi creditat. Faptul ca toti cei care conduc statul roman se incapatineaza sa creada ca pot controla distributia banilor intr-un sens mai rational decit o face piata este o stupizenie care ne costa, precum se vede, miliarde. Capitalul privat, fie strain, fie indigen, pe linga ca este o binefacere in sine, are un rol sanitar fundamental: mentine sanatatea economiei. O banca straina serioasa ofera mai greu credite pe ochi frumosi si este cu mult mai bine adaptata pentru a face fata cererilor de capital, fie pentru a le sesiza si controla creditele neperformante, fie pentru a sustine proiecte "sanatoase" de investitii.
Toata lumea stie ca problema economiei romanesti nu sint fondurile propriu-zise, ci proiectele de investitii si credibilitatea lor, care ar putea sa faca posibila alocarea de fonduri. Nici Rockfeller, nici Ford, nici Bill Gates nu s-au nascut capitalisti cu sprijinul financiar al statului. Capitalurile de stat, de la Bancorex, printre altele, au nascut un Gigi Kent, un J.R. de Slobozia si altii ca ei. Nimic altceva decit Romania de azi. Cit priveste Ungaria, probabil ca nu mai are banci de stat, dar cu siguranta ca are o situatie economica de citeva ori mai buna decit Romania. (Florea IONCIOAIA)
Monica si Jean, doua istorii diferite
Dupa cum cunoastem, echipa Romaniei a avut o evolutie senzationala la Campionatele Mondiale indoor de atletism de la Maebashi, cucerind, cu numai trei atlete, patru medalii, din care trei din cel mai pretios metal. Se stie ca numai sprintul disperat al lui Milton Campbell in fata polonezului Robert Mackowiak in ultimul schimb al stafetei masculine de 4X400 m a facut ca in fruntea clasamentului pe natiuni sa se afle reprezentativa SUA si nu Romania. Dar, oricum, si aceasta "medalie de argint" globala pare de domeniul fantasticului. Romania, a doua forta atletica a lumii? Inaintea Germaniei, Angliei, Rusiei, care au trimis delegatii mult mai impresionante in orasul japonez? Hai sa fim seriosi! Fara a minimaliza performantele cu adevarat extraordinare ale Gabrielei Szabo, Ionelei Tirlea si Violetei Szekely, succesul pe natiuni al Romaniei este mai degraba conjunctural si este determinat de dispersia fantastica a atletilor de performanta pe tari si, mai ales, de neglijarea de catre multe vedete ale atletismului mondial a sezonului de sala.
Nu bilantul atletismului romanesc la Maebashi este subiectul acestui comentariu. Aceasta introducere a fost stimulata de gindul ca, daca si Monica Dinescu, cea mai buna saritoare in inaltime a lumii in momentul de fata, ar fi obtinut titlul pe care era indreptatita sa-l rivneasca, nimeni n-ar fi putut detrona Romania din fruntea clasamentului. S-a comentat mult, insa, ca Monica a fost victima unei grosolane greseli de arbitraj. La prima sa incercare la 1,96 m, atleta noastra a trecut cu succes, da, la aterizare a atins stilpul de sustinere al stachetei, dezechilibrind bara naravasa. Daca, intr-o prima faza, arbitrii japonezi au ridicat steagul alb, apoi s-au razgindit – lucru inadmisibil pentru o competitie de acest nivel. Ca urmare, Monica s-a inhibat, ratind ultimele doua incercari si iesind pe pozitia a patra. Conducerea delegatiei Romaniei ar fi putut inainta o contestatie organizatorilor, dar n-a facut-o.
Din nefericire, contestatia nu-i putea aduce romancei decit validarea sariturii cu pricina, ceea ce ar fi insemnat doar o medalie de bronz. Ceea ce n-ar fi insemnat deloc ca s-ar fi facut dreptate pentru Monica Dinescu, deoarece, in cazul omologarii sariturii imediat dupa efectuarea ei, atleta ar fi putut continua, in cu totul alta stare psihica, intrecerea, pina la medalia de aur. Dar, asa, pentru Monica, o medalie de bronz nu putea fi cu mult mai valoroasa decit locul IV, din moment ce era singura saritoare din lume care trecea regulat peste 2 metri. Sa fie acesta motivul pentru care oficialii romani au lasat-o balta?
A doua zi dupa minunea cu Dinescu, o alta poveste de pomina a zguduit competitia. Francezul Jean Galfione a trecut, la saritura cu prajina, peste stacheta inaltata la 6,00 m, dar incercarea nu i-a fost validata, pentru un motiv de tot risul, dar, culmea, prevazut in regulament. Cica, dupa trecerea stachetei in zbor, Galfione a aranjat, in cadere (!), bara care vibra, potrivind-o cu grija, in ciuda gravitatiei, pe suporti. Inregistrarile video au confirmat ca, intr-adevar, Jean a atins stacheta cu mina, astfel incit, campion a fost declarat americanul Scott Hartwig, cu o saritura inferioara cu 5 centimetri. Numai ca francezii, desi frati de ginta de-ai nostri, nu sint romani si au inaintat contestatie. Ei au reusit sa-i convinga pe organizatori ca Jean a atins stacheta involuntar si, astfel, titlul mondial la aceasta proba a fost redat Frantei. Americanii, convinsi de absurditatea regulamentului, n-au protestat deloc!
Cum de s-a intimplat ca francezii au facut contestatie, intr-un caz mult mai putin revoltator decit al Monicai, si romanii ba, nu e deloc un mister. Toti delegatii romani s-au facut ca ploua, din cauza taxei pentru contestatie. A trebuit sa intervina Nicolae Marasescu de la Bucuresti sa-i convinga pe romanii de acolo s-o faca, dar timpul limita de 30 de minute de la incheierea probei trecuse. Francezii nu si-au pierdut timpul cu aprobarile, au introdus contestatia la timp si au cistigat. Cam asta este deosebirea, in sport, dintre dimboviteni si cei de pe Sena, chiar daca Romania, in clasamentul pe natiuni, este mult inaintea Frantei! (Nicolae GRECU)

Publicitate și alte recomandări video