Pariul lui Blatter

Dintre multele idei crete care au chinuit mintea elvetianului Sepp Blatter de cind a fost uns presedinte al FIFA, crearea Campionatului Mondial intercluburi a fost printre cele mai criticate. Desi, la o prima vedere, ea pare revolutionara, ideea noii competitii nu a facut decit sa transpuna politica urmarita cu citeva decenii in urma de antecesorul sau, Joao Havelange, in legatura cu "Cupa Mondiala" la fotbalul intercluburi. Brazilianul a militat tot timpul mandatului sau pentru incurajarea sportului cu balonul rotund in tarile din lumea a treia, straduindu-se sa acorde locuri echipelor din Africa, Asia, America de Nord si Oceania in high-life-ul fotbalului mondial. Europa a protestat pe atunci vehement impotriva "democratizarii" marelui festin, dar rezultatele s-au vazut: daca, in 1974, la Mondialele din Germania, reprezentanta Africii, Republica Zair, impinsa la turneul final datorita politicii lui Havelange, a parasit competitia dupa trei meciuri pierdute, in care a infulecat 14 goluri fara sa inscrie nici unul, acum nu mai mira pe nimeni ca acest continent vine cu cinci echipe la Mondiale, toate fiind autentice "buturugi mari" de care trebuie tinut cont. De asemenea, in ultimele decenii, echipele din Asia si CONCACAF (zona nord-centro-americana) produc surprize de proportii pe la competitiile supreme ale regelui fotbal. Asemenea stari sint in beneficiul fotbalului si – daca sportul acesta a ajuns la o universalitate neegalata, meritul principal revine lui Havelange.
Nimic mai logic, deci, decit ideea ca acum sa se incerce a se transplanta "revolutia havelangiana" si in domeniul competitiilor intercluburi. Ani de-a rindul, titlul neoficial de "campioana mondiala" a cluburilor a fost acordat invingatoarei traditionalei finale intercontinentale, care opunea campioanele Europei si Americii de Sud, situatie care ofusca, pe buna dreptate, forurile fotbalistice integratoare din celelalte continente. Numai ca initiativa lui Blatter, generoasa in fond, s-a lovit de dificultatile contextului istoric. Fotbalul de astazi – mai ales in domeniul cluburilor – nu mai seamana cu cel de pe vremea lui Havelange. Diferentele de forta financiara dintre marile cluburi europene si cele din restul continentelor au devenit din ce in ce mai mari, amplificindu-se in urma "seismului Bosman". Astfel incit nu putine au fost vocile care au cerut chiar desfiintarea "Cupei Intercontinentale". La ce bun sa mai angajezi o confruntate Euro – AMSUD la nivel de cluburi, cind crema fotbalului latino-american este infulecata de marile grupari vest-europene? Si cum sa mai ceri atunci integrarea unor cluburi amarite din Asia si Africa intr-un virtej in care Europa domina cu atita autoritate?
Si totusi, ambitiosul elvetian a reusit sa-si puna ideea pe roate, in ciuda protestelor violente ale cluburilor batrinului continent, coplesite de un program competitional infernal. Sub amenintarea implacabila venita de la FIFA, doua cluburi de frunte ale Occidentului, Real Madrid si Manchester United, au fost nevoite sa se supuna. Ultima, chiar cu riscul sacrificarii Cupei Angliei, cea mai veche competitie din lume si cea mai prestigioasa pentru fotbalul din Albion. Au venit in Brazilia stapinii din Europa sa indeplineasca o formalitate, onorind o competitie din care – toata lumea spunea – doar finala Real – Manchester ar mai prezenta oarece interes.
Si totusi, realitatea a bulversat toate asteptarile: finala nu va mai fi cea scontata, ci una intre echipele braziliene Corintihians si Vasco da Gama, in timp ce marile Real si Manchester au deceptionat, doar spaniolii mai avind sansa la un deloc onorant "bronz". Cit priveste celelalte "deseuri" ale competitiei, ele si-au depasit conditia, cu exceptia amatorilor din sudul orasului Melbourne. Fireste, exista cauze care pot explica acest deznodamint: pentru echipele din Europa, aflate in toiul unui sezon extenuant, participarea la aceasta competitie, desfasurata pe un alt fus orar si in conditii climaterice diametral opuse celor din Europa, a fost un calvar. O obligatie de care trebuiau sa se achite cit mai repede. Pentru echipele din Brazilia, sustinute de un public fanatic, a fost fantastica ocazie de a umili Europa, lucru pe care nu l-a mai reusit de multa vreme nici faimoasa nationala braziliana. Pentru sauditii de la Al Nassr, marocanii de la Raja, mexicanii de la Necaxa si australienii din Melbourne era o opurtunitate de a atrage atentia asupra lor. Sintetizind, Cupa Mondiala Intercluburi a fost un obiectiv de grad zero pentru toate echipele prezente la Rio si Sao, cu exceptia marilor favorite din Europa.
De aceea, impresia generala este ca Blatter a inchis, pe moment, gura detractorilor sai si sintem siguri ca se gindeste de acum la dezvoltarea competitiei, antrenind mai multe cluburi. N-ar fi exclus ca insasi ocazia confruntarii cu bogatii fotbalului mondial sa trezeasca ambitii in toate colturile lumii, astfel ca monopolul cluburilor vest-europene sa fie spulberat, intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat. Daca va fi asa, putem considera ca presedintele FIFA a cistigat un pariu important, la fel ca si predecesorul sau brazilian. Pina atunci, trebuie sa mai asteptam citeva editii, in special una organizata pe teren european, in care, mai mult ca sigur, batrinul continent va cauta sa stearga impresia penibila facuta in Brazilia. (Nicolae GRECU)