Pretul increderii

Un inalt oficial american, aflat recent la Bucuresti, a fost intrebat, intr-un cerc relativ restrins, ce ar trebui sa faca concret Romania pentru a prinde potentialul tren de integrare in NATO in 2002. Pe linga obisnuitele indemnuri pentru continuarea reformelor, in principal in economie si in armata, el a descris foarte franc situatia actuala. Integrarea in NATO e, in primul rind, o optiune politica mai mult decit militara, o decizie, in principal, a Statelor Unite, desi tari importante precum Germania sau Marea Britanie joaca si ele un rol important. Or, o decizie de acest gen are la baza doua elemente esentiale: perceptia publica a tarii candidate si referintele. Din pacate, a tinut sa precizeze inaltul oficial american, "stati prost la ambele capitole".
Nimeni nu contesta, in Occident, faptul ca, din punct de vedere militar si strategic, Romania e semnificativ mai importanta decit Cehia sau Slovenia, prima deja membra NATO iar a doua avind sanse excelente de aderare intr-un al doilea val. Discutia pe aceasta tema intra insa, de aici incolo, intr-o zona de nuantari semnificative. Daca la Bucuresti multi comentatori au tinut chiar sa sublinieze, plecind de la argumente geostrategice, de la marimea teritoriului si a populatiei, de la potentialul nostru aport militar, ca fara Romania un al doilea val de extindere nu ar avea sens, la Washington argumentele pro si contra se deseneaza diferit. Daca citim corect cele mentionate de oficialul american, atingem citeva chestiuni fundamentale, carora societatea romaneasca, gata oricind sa justifice "flexibilitatile morale" si atitudinea "nuantata", chiar atunci cind sint in joc lucruri majore, nu pare sa le acorde decit o importanta marginala. E vorba de incredere si de responsabilitate. Intregul sistem capitalist contemporan din tarile avansate e construit pe un astfel de fundament. De la pietele financiare la viata politica. Cine a calatorit in Statele Unite stie ca americanii acorda initial toata increderea cuiva, de multe ori la limita naivitatii. Daca insa aceasta incredere este inselata, sistemul te exclude brutal. Sigur, in politica, o astfel de atitudine este mai flexibila, insa ceea ce se uita e faptul ca una este sa faci afaceri cu cineva si alta sa ti-l iei asociat. Intrarea Romaniei in NATO presupune accesul larg al Bucrestiului la secrete militare, la decizii politice delicate, presupune o cooperare intima la nivel institutional si o solidaritate deplina in momente de criza. Si asa Grecia, mostenita din perioada razboiului rece, creeaza destule probleme pe flancul sudic al aliantei. Ideea acceptarii unei tari ca Romania nu e, cu siguranta, una foarte confortabila pentru nivelul de virf al cercurilor militare si politice ale aliantei. Un calcii al lui Achile este, cu siguranta, presedintele Ion Iliescu. Sigur ca, dupa ultima sa realegere, tonul declaratiilor sale s-a schimbat, dar cind le pui in balanta pe cele de acum cu cele din perioada razboiului din Kosovo ce sa alegi? In plus, in jurul d-lui Iliescu sint cercuri de interese, oameni apropiati presedintelui, ale caror pozitii si simpatii nu sint deloc clare in Occident. Sigur, mai este si proba faptelor. Daca inalti ofiteri din serviciile secrete trecuti in rezerva in timpul presedintiei Constantinescu vor reveni intr-o forma sau alta in pozitii cheie sub bagheta lui Ioan Talpes, fost director SIE si actual consilier prezidential pe probleme de securitate nationala, semnalele vor fi din cele mai proaste. Poate risca o alianta militara si politica sa accepte in 2002 un nou stat membru in care inalti oficiali si ofiteri din serviciile secrete ar putea avea legaturi privilegiate la Kremlin sau chiar la Beijing? In plus, e cealalta latura, a perceptiei publice. Dupa ultimele alegeri, dupa revenirea la putere a presedintelui Ion Iliescu, prezentat in toti acesti 11 ani in mass media occidentala drept "un fost inalt demnitar comunist in timpul regimului Ceausescu", Romania va fi greu "de vindut" atit parlamentarilor din tarile membre ale NATO, care trebuie sa ratifice o astfel de decizie, cit si opiniei publice in general.
De aceea, in ciuda incurajarilor oficiale, a declaratiilor privind "politica usilor deschise", e destul de putin probabil sa fim inclusi intr-un eventual val doi al extinderii, daca acesta ar avea loc in 2002. E adevarat ca in acest context politic vor mai conta si alti citiva factori. Felul in care se va construi o relatie intre Rusia si Statele Unite dupa preluarea puterii de catre adminsitratia Bush. Disputa dintre Washington si Bruxelles pe tema initiativei constructiei unei structuri militare proprii a Uniunii Europene. Ultima poate favoriza in chip pozitiv cresterea interesului american pentru Romania, care oricum se afla intr-o pozitie dificila in cursa de aderare la UE. Pe de alta parte, schimbarile politice decisive de la Belgrad au mutat in planul doi interesul politic si militar pentru tari ca Romania sau Bulgaria. Alti factori primeaza acum – avansul reformelor, imaginea publica a guvernelor, capitole la care stam chiar sensibil mai prost decit vecinii nostri de la sud de Dunare.
Nu este deloc improbabil insa ca NATO sa evite sa ia o decizie privind extinderea in 2002. Mai ales ca e de asteptat ca noua administratie conservatoare de la Casa Alba sa introduca pe dosarul de extindere, destul de apasat, si tarile baltice, ceea ce va produce, cu siguranta, iritare si posibile contrareactii la Kremlin. Traim intr-o lume extrem de fluida, asa ca schimbari importante pot interveni oricind. Trebuie insa sa recunoastem ca Romania este prost plasata in cursa pentru aderare, mai ales dupa ultimele alegeri. E greu de crezut ca in cele 18 luni pina la o eventuala extindere noul regim de la Bucuresti va reusi sa refaca increderea zdruncinata a Occidentului, chiar daca e de presupus ca mai ales la nivelul executivului va face eforturi sustinute in acest sens. Din aceasta perspectiva, o aminare a extinderii ar fi, probabil, in avantajul nostru, pentru ca esecul demersurilor Romaniei ar avea un cost important nu numai pe plan intern, la nivelul receptarii sale publice, dar ar intirzia, probabil, si mai mult procesul de aderare la Uniunea Europeana. (Alexandru LAZESCU)