Regele frustrarilor

Gica Hagi # Regele fotbalului romanesc. Egalitatea aceasta nu-i de azi, de ieri, ci, practic, de cind a aparut micutul machidon pe terenurile de fotbal ale Romaniei, in urma cu aproape un sfert de secol. Ceea ce a realizat Gica Hagi pentru Steaua si, in special, pentru echipa nationala ramine de neegalat pentru foarte multa vreme. In virtutea primei legi a lui Newton, aplicata si in dinamica vietii, Gica Hagi a ramas rege chiar si dupa ce a parasit iarba, imbratisind cariera de antrenor. Au trecut cinci ani de atunci, deci nu se poate spune ca Hagi este un antrenor cvasi-debutant. In bilantul sau activ figureaza un titlu national al Turciei, cu Galatasaray. La pasiv, contabilizam ratarea calificarii la Cupa Mondiala din 2002 cu nationala Romaniei si trei demisii: de la reprezentativa, de la Bursaspor si ultima, retrasa in ultimul moment, de la Poli Timisoara. Cam putin pentru un rege, ce-i drept, un rege al jucatorilor, nu al tehnicienilor. Si cum toata lumea s-a grabit sa slefuiasca a regelui coroana, chiar si in ultimii ani, Regele Gica Hagi se simte frustrat. Frustrat de „mizeria” din fotbalul romanesc – dupa vorbele lui proprii – desi toti slefuitorii de coroana recunosc (si rezultatele dovedesc) ca detergentii lucreaza cu febrilitate la asanarea acestui fenomen. Frustrat de arbitri, care nu accepta o alta campioana din afara orasului orei exacte, fie ea si condusa de un monarh. Frustrat de propriii jucatori, care nu-i inteleg pretioasele indicatii, ba chiar il mai lucreaza pe la spate. Ce simplu ar fi fost ca Gica Hagi sa nu se apuce de meseria asta parsiva, in care devii un simplu slujbas de rind. Citi mari fotbalisti nu au ajuns antrenori sau au renuntat la aceasta meserie cind au vazut ca e altceva decit driblingul, fenta sau pasa la intilnire? Pelé, Maradona, Platini sau Dobrin, pe la noi… Ar fi insemnat, in mod logic, ca Regele sa ramina cu coroana intreaga, impodobita cu golul magnific din meciul cu Columbia, cu magistralul sut de la 60 m din campionatul spaniol, cu Supercupa din 1987, cu Cupa UEFA din 2000 si cu cite altele!
Insa frustrarile lui Hagi isi au originea chiar in cariera sa de jucator, mai putin fenomenala decit a altor muritori de rind: in ratarile lui Belodedici si Dan Petrescu de la San Francisco 1994 (tragicul meci cu Suedia, de la Cupa Mondiala), care au facut ca vedeta turneului sa fie marele sau dusman si prieten, Hristo Stoicikov, si nu Hagi; in episoadele Real Madrid si Barcelona, cind nimeni nu i-a pus pe cap coroana la care jinduia; in criticile presei dupa evolutiile mai putin reusite dinainte si de la „Coupe du Monde” 1998; in eliminarile repetate de pe teren din ultimul an al carierei internationale (2000) si, daca vreti, in cel mai frumos meci al nationalei Romaniei de la Euro 2000 (3-2 cu Anglia, la Charleroi), cind s-a vazut ce bine stiu sa joace tricolorii, fara monarh in teren.
Toate acestea l-au convins pe Hagi sa-si consume aceste frustrari intr-o imprevizibila cariera de antrenor. Numai ca, dupa cum a spus recent Ion Craciunescu, „Gica Hagi arde altfel decit noi”. Arde la temperatura maxima, dar se stinge repede, coplesit de propriile complexe. Nimeni nu i-a cerut demisia, nici de la nationala, nici de la Bursa, nici de la Timisoara. Si-a dat-o singur, fiindca incoronarea antrenorului Gica Hagi refuza sa vina imediat. Nimeni nu-i va cere lui Hagi sa se lase de meserie pentru ca rezultatele intirzie. Probabil ca va abandona singur, otravit de reziduurile propriilor arderi, desi calitatile in materie nu-i lipsesc. Singura sansa a lui Hagi este sa revina in rindul muritorilor, asa cum a facut Lucescu la Hunedoara sau Bölöni la Rennes. Sau, mai exact, sa arda la fel ca noi.