Rusia – Go home!

Asa se face ca multi dintre noi am judecat interventia NATO in Iugoslavia in termenii agresiunii unui stat suveran, un concept mai vechi si de aceea mai onorabil decit cel privind drepturile fundamentale ale omului. Pentru ca, nu-i asa, la urma urmei ce conteaza soarta a peste un milion de "tigani" albanezi din Kosovo, care mai sint si mususlmani, pe linga "eroica" Serbie ortodoxa a partizanilor si mai apoi comunistilor lui Tito? Asa se face ca apropierea geografica si traditia regionala a reprezentat, pentru cei mai multi dintre noi, un criteriu mai important decit, spre exemplu, avantajul comparativ rezultind dintr-o conjunctura istorica irepetabila. Inca o data, mostenirea trecutului ne-a incetosat privirea asupra viitorului. Razboiul NATO-Iugoslavia ne-a reamintit cine sintem cu adevarat. Marginali, anacronici, inadecvati si inertiali. In fond, nu sintem decit complicii inocenti ai propriilor avataruri.
Cum era si firesc, asa ne-a prins si sfirsitul razboiului. Ceea ce e o victorie clara a NATO, si nici nu putea fi altfel in conditiile obiective ale lumii de azi, noua ne apare mai degraba drept o "infringere victorioasa" a Serbiei. La fel si cu recentul scandal privind intrarea precipitata a unor trupe rusesti in Kosovo peste capul aliatilor si in rasparul negocierilor anterioare. Si in acest caz, majoritatea "analistilor" nostri si, dupa ei, probabil, o mare parte a populatiei nu au vazut si nu vad decit o lovitura de gratie data de Rusia Occidentului "arogant si imoral". Si, poate, desi inca nu o exprima explicit, o adevarata victorie finala a aceleiasi Rusii. Unii o afirma chiar cu o greu disimulata satisfactie. Avem de-a face, de fapt, cu o aceeasi logica schimonosita cu care am tratat intregul conflict. In general, ceea ce in presa, in mediile de analiza si in culisele politice occidentale e tratat de pe pozitiile unui dialog firesc si, in unele situatii, ale unei confruntari politice pur interne, la noi e luat drept sentinta definitiva si judecata de valoare cu dimensiuni planetare. Nu conteaza ca am fost sau urmeaza sa fim contrazisi de realitate, in scurt timp. Important e ca ne-am satisfacut frustrarile si complexele istorice.
La scara intregului conflict din Iugoslavia, a razboiului NATO-Iugoslavia, a mizei de care a fost inconjurat, a consecintelor lui pe termen mediu si lung in ceea ce priveste viitorul relatiilor internationale, gestul Rusiei cu tot scandalul mediatic pe care l-a provocat, pare mai degraba o simpla copilarie. Cei care vad mai mult, poate chiar o mare victorie a Rusiei, ignora faptul fundamental ca Rusia n-a fost capabila sa miste un deget pentru a opri sau impiedica NATO sa poarte, asa cum a vrut si cum a putut, razboiul din Iugoslavia. Nu vad, sau mai bine zis uita, ce parea inca a fi Rusia inainte de acest razboi si ce s-a dovedit a fi dupa ce acesta a inceput si si-a urmat cursul. Uita, ca, simtind slabiciunea de facto a vecinului nostru de la Rasarit, desi la spartul tirgului, pina si Ion Iliescu si-a permis sa atace Rusia in presa americana. Uita ca si temuta, uriasa si indepartata China comunista a fost nevoita sa inghita in sec in fata NATO dupa ce le-a fost bombardata, cu victime omenesti, ambasada din Belgrad. Uita ca, indiferent de erorile de calcul si de strategie militara ale NATO, alianta si-a impus in final toate conditiile, ca si cum acest razboi n-ar fi existat decit pentru ceilalti. Adica pentru adversarii lui, in principal, Serbia lui Milosevici, Rusia si China.
Toate acestea le apar multora dintre ai nostri drept chestiuni secundare. Pentru ei, acum, intreaga afacere se reduce la incidentele minore, previzibile pentru orice minte normala, care insotesc, zilele acestea, revenirea refugiatilor si intrarea trupelor de mentinere a pacii in Kosovo si gestul de teribilism infantil al Rusiei care, chipurile, si-a infipt prima steagul intr-un teritoriu pentru care n-a fost capabila pina acum sa miste un deget. (Pavel LUCESCU)