Belgradul fara Milosevici

Trenul abordeaza periferiile orasului cu viteza redusa, nu mai mult de 50 de kilometri pe ora. Sinele sint aproape ingropate in iarba – nici urma de terasament din granit. De-a lungul citorva sute de metri, trenul insusi este ingropat intr-un fel verdeata – mici liziere prafuite au invadat calea ferata si crengi obraznice te obliga sa faci un pas inapoi de la geam. Locomotiva, una Diesel, pentru ca linia nu e electrificata, isi lasa si ea tributul de praf si de fum pe frunze si pe noi. Nici gara nu arata mai imbietor. Doar vreo sapte terminale, feroviari in costume ponosite, terase mizere cu bere ieftina si chelneri posaci, chioscuri cu sanwich-uri sleite si o cladire varuita in ceva ce odinioara va fi fost un galben lamii. Orasul in care tocmai am intrat nu e nici Titu, si nici Mizil – alcatuiri urbane care, gratie unor reportaje celebre, au devenit embleme ale provincialismului. Nu, orasul in care am intrat este o metropola: Belgrad, capitala Iugoslaviei.
Oras incremenit la nivelul anilor ’70 – ’80
Orasul in sine nu difera mult de poarta sa feroviara. Sigur, cladirile ante si interbelice domina cumva centrul. Sint ocupate acum, in general, de institutii publice. Au fost apoi impresurate de o noua generatie de cladiri, cele din era socialista. Socialismmul "soft" al lui Tito si-a spus cuvintul si aici – cladirile arata mai bine decit "cutiile de chibrituri" din Romania. Deceniul scurs de la caderea cortinei de fier nu a adus prea multe noutati edilitare, iar cele care sint, mai degraba intriga. Undeva in centrul orasului, se ridica o colosala cladire din otel si termopan fumuriu, cu o arhitectura dintre cele mai indraznete. Constructia e gata pe trei sferturi si nici ziaristii belgradeni nu stiu ce va fi acolo. Se vede insa limpede ca nu s-a mai lucrat acolo de citeva luni bune, poate chiar de la alegeri, si gindul la camarila lui Milosevici si la banii acesteia e un impuls de neevitat. Magazinele belgradene confirma, o data in plus, impresia unui oras incremenit undeva la nivelul anilor ’70 – ’80. Spatii uriase, in care stau aliniate zeci si sute de costume de serie, incaltari de serie, mincaruri de serie. Constiente parca si ele de ineficienta unui atare sistem de comert, vinzatoarele ies in intimpinarea clientului ca in fata unei minuni. Si nu se supara deloc daca nu cumperi nimic – pesemne stiu prea bine ca nu ai ce. Comertul eminamente privat coexista si el, parca tocmai spre a face diferenta, insa in spatii mici, cucerite cu greu printre arogantele si inutilele magazine de stat.
Sirbii incep sa-l uite pe "Sloba"
Un deceniu de razboaie nationaliste, izolare internationala si embargou economic isi arata efectele in absolut toate micile amanunte care alcatuiesc viata oamenilor. Autobuzele hirbuite, urmate intotdeauna de un nor greu de fum. Sau hotelul ultracentral, dar care inca foloseste liftul din anii ’30. Masinile politiei, vechile, dar nationalele Yugo si Zastava – puturoase, inghesuite, toata lumea ride de ele. O tara inghetata in dezvoltarea ei in urma cu 10-15 ani – si belgradenii parca incep sa vada pretul platit deceniului de izolare.
Am ajuns in Belgrad chiar in dimineata in care sirbii aflau ca decunoapte, pe furis, Slobodan Milosevici tocmai fusese livrat Tribunalului de la Haga. Dupa-amiaza, vreo 2000 de oameni au protestat in fata Parlamentului Federal, pret de doua ore megafoanele au izbit in ziduri istericale greu de inteles chiar si pentru un sirb, dupa care toata lumea a plecat acasa. Pentru o tara in care, pina deunazi, miscarile de protest se masurau in sute de mii de participanti, mitingul a fost o performanta modesta. Afluind pe strazi, protestatarii pareau niste microbisti care veneau de la meci, veseli ca au avut o dupa amiaza interesanta. Si nici macar nu protestau socialistii lui Milosevici. Steagurile erau albastre, cu o acvila cu doua capete pe ele: Partidul Radical din Serbia, o formatiune a carei unica ratiune de a fi pare a fi protestul. Mitinguri uriase au fost anuntate pentru zilele urmatoare, politia chiar s-a mobilizat in numar impresionant in centrul orasului, insa protestele nu au mai avut loc din lipsa de participanti.
Presa – buimacita de schimbarea de regim
Sa fie acum sirbii mai increzatori in viitorul lor, dupa rasturnarea regimului Milosevici? Se poate spune ca da, cumva chiar in exces. Si primul semnal l-a dat presa. Dupa schimbarea de regim, presa aservita lui Milosevici a ramas, in felul ei, consecventa: s-a aservit imediat noului presedinte. Cotidianul "Politika", cel mai fervent sustinator al lui Milosevici, l-a imbratisat pe Voislav Kostunita din prima zi de mandat si, bunaoara, a tratat extradarea intempestiva a fostului lider undeva in interiorul ziarului, ca pe o stire de mina a doua. De partea cealalta, presa asa-numit independenta, ale carei merite sint incontestabile in ultimii zece ani, se arata multumita ca si-a atins principalul scop politic: debarcarea lui Milosevici. Postul de radio B92, vedeta presei anti-Milosevici, a fost inchis de cinci ori in timpul "odiosului regim" si redeschis de tot atitea ori in conditii de "gherila". B92 pare sa-si fi abandonat insa rolul de "ciine de paza al democratiei. Intrebat daca postul are o atitudine critica, sau macar sceptica fata de noul regim, asa cum sade bine, macar profilactic, unei prese independente, un oficial de la B92 ne-a coplesit cu un raspuns de o desavirsita ingenuitate: "De ce sa-i criticam, daca e un guvern democratic?".
Presedintele Kostunita este asadar privilegiat: absolut toata presa ii este favorabila. Si in lipsa oricarei atitudini critice, semn al excesului de optimism, ia decizii controversate. In fata Clubului Central al Armatei Iugoslave, e un panou cu numeroase poze de generali si colonei, plini de fireturi, de insigne si de importanta menirii lor. Un ziarist sirb pune degetul pe unul dintre ei si spune: "Acesta e ministrul apararii. Acelasi de pe vremea lui Milosevici. Si nu e singurul care a ramas pe post". Ziaristul nu stie de ce s-a decis asa, simte ca nu e bine, dar nu are unde sa scrie.
Vederi de la Belgrad, cu cladiri bombardate
Trenul care paraseste Belgradul, cu destinatia Bucuresti, inconjoara la fel de agale periferiile orasului. E aproape seara, soarele inca bate si din cocioabele insirate de-a lungul caii ferate ies citeva puslamale, care pesemne ca stiu pe de rost mersul trenurilor si ceva limbi straine, din moment ce striga in cor "Rooomania!, Rooomania" – fara pic de accent, exact ca la meciurile nationalei de fotbal. Si sigur e vorba de fotbal, din moment ce-si dezbraca tricourile ca sa ne arate bucatile de hirtie prinse pe spate, pe care stau scrise cifre: 1, 7, 9, 11 si, desigur, 10. Le sint recunoscator ca aud acolo, unde chiar nu ma asteptam, altceva decit "Rumunia" – sau ceva de genul acesta – cuvint cu care, in cele citeva zile belgradene, ajunsesem sa ma obisnuiesc.
Las in urma un oras si o tara in care mirosul de socialism este inca prezent, este intepator. Iesiti cumva buimaci din deceniul de izolare, sirbii nu si-au pierdut insa simtul umorului, dovedit cu prisosonta in timpul bombardamentelor NATO, si incearca, la modul cel mai propriu, sa-si recladeasca viata pe ruine. O proba poate fi gasita in fiecare chiosc de suveniruri: cladirile distruse de bombe, precum televiziunea publica, cartierul generalal armatei sau resedinta lui Milosevici, sint acum cele mai la moda imagini de pe ilustratele cu care se trimit la neamuri salutari de la Belgrad. (Liviu AVRAM)