Caută 
8 MIN
Ceasul suna crunt la ora patru jumatate dimineata. Ma uit chioris la
el, de parca era de vina ca a trecut repede noaptea si ca trebuie sa
plec la drum. Ma cert singura ca m-am inhamat la treaba asta si,
pina sa ma dezmeticesc, aud soneria. Venise masina cu
fotograful. Inca buimaca de somn, la fel ca si colegii mei, plec catre
Podu Turcului. Ma ingrijoreaza soferul, un baietan, care clipeste
mult prea des si prea repede, si somnolenta care ma stapineste
imi trece ca luata cu mina. Incepe sa se mijeasca de ziua, iar
pentru un sofer este perioada cea mai periculoasa.
Ajungem la podgorie chiar cind s-a luminat bine de ziua. Nicolaie
Huiban, patronul podgoriei, se apropie de masina aproape
nevenindu-i sa creada. „Eu am crezut ca glumiti, dom’le, cind ati
spus ca vreti sa fiti la prima ora aici. N-as fi crezut nici in ruptul
capului ca ziaristii se scoala asa, in toiul noptii, sa plece la munca.
Mama, ce de sporuri ar fi cerut un functionar public sa fi fost trimis
asa, dis-de-dimineata la munca!”, face o prima remarca acida
Huiban la o categorie sociala mult hulita de toata lumea.
Plecam agale catre podgorie, flancati de culegatorii care isi carau
galetile goale. Cu ochii cirpiti de somn, barbati, femei si tineri
savureaza ultimele momente de liniste. Un baietan tot tachineaza o
fetiscana, care, somnoroasa, este cit pe ce sa arunce cu galeata
dupa el. Relaxarea si glumele dispar repede in momentul in care
ajung in vie. Isi aleg in fuga rindul, in vreme ce un barbat slabanog
le insemneaza cu creta cite un numar pe spalierii de ciment.
Aveam sa aflu mai tirziu care era rostul lor. „Numarul 13, treci
inapoi! Ia, vino aici si lamureste-ma si pe mine de ce mai gasesc
eu atitia struguri pe unde ai cules tu? Te gindesti sa lasi de
saminta? Hai, ada galeata si stringe ca lumea”, ii cere un barbat
imbracat in salopeta. Inginerul fermei ma lamureste ca fiecare
dintre culegatori avea un numar de ordine, care e scris pe parul de
ciment de la capatul rindului. Astfel, fiecare este verificat cum a
cules strugurii.
Cei care nu-si fac norma, dati deoparte
Pe linga noi au inceput sa treaca in fuga muncitorii cu galetile pline
catre remorca. „Ei, fac asta pentru poza, ca ne-au vazut pe noi
aici”, remarc eu cu voce tare catre fotograf. „Nu-i adevarat! Acelasi
ritm il au toata ziua. Aici avem doua echipe de oameni: unii din
Horgesti, si altii din Neamt, din Solca. Ii avem de ani buni la cules
via. Sint platiti in acord, cu 400 de lei la kilogramul de struguri
culesi. Ei se organizeaza cu sef de echipa, cu incarcatori in
remorca si cu cei care culeg. Sigur ca au tot interesul sa culeaga
cit mai mult”, ne lamureste inginerul Ioan Cucos.
Asta nu inseamna ca toate cheltuielile patronului se opresc aici.
„Ehe, sa-i vedeti la negocieri, inainte de a ne apuca de cules! Mai
au si tigari, mincare de trei ori pe zi, cazarea si transportul din
comunele lor pina aici. Noi negociem cu sefii de echipa, care isi
aduna oamenii in functie de rezultatul tratativelor. Cu unii dintre ei
ne stim de 20 de ani”, a mai spus Cucos.
De peste tot de printre rinduri simtim privirile curioase atintite
asupra noastra. Un barbat mai indraznet striga din fuga la fotograf:
„Dom’ sef, acu’ fa-mi poza”, spune el, in timp ce se repede cu
galetile catre remorca. Doua fete si un baiat fac nota discordanta la
tot zumzetul care s-a iscat in vie. Ei s-au asezat pe galeti in carare
si bodoganesc, nemultumiti de faptul ca nu au mai apucat rind in
parcela. „A mai ramas o portiune de aseara si nu sint rinduri
pentru toata echipa. Nu-i primeste nimeni, ca nu-si mai fac norma.
Dar isi scot ei pirleala cind ne mutam in partea cealalta”, expilca
un barbat motivul nemultumirii lor.
„Munca taranului nu-i platita, doamna!”
Privesc fascinata la indeminarea cu care rup culegatorii strugurii
de pe corzi. Incerc sa desprind unul mare si aratos. Dupa citeva
minute bune nu reusesc decit sa strivesc bobitele, dar ciorchinele
tot nu pot sa-l desfac de pe vita. Un baietan ii da ghiont colegului
lui si-l indeamna din priviri pe celalalt sa ma urmareasca. Ma
incapatinez sa trag de ceea ce mai ramasese din strugure, dar fara
folos. Baietii izbucnesc in ris, iar eu ma las pagubasa. Dupa citeva
minute, degetele mi s-au incleiat de la dulceata bobitelor strivite si
caut un ochi de apa sa ma spal. Abia acum imi explic culoarea,
oarecum nefireasca, a minilor muncitorilor. Un barbat negricios se
arata dornic sa stea de vorba cu noi.
„De zece ani vin aici”, spune mindru de faptul ca m-am oprit sa
stau de vorba cu el si-i fac semn fotografului sa-l imortalizeze pe
pelicula. „Acuma avem vreo doua saptamini, mai stam pina
saptamina viitoare vreo doua zile si gatam. Am venit cu inca trei
din familie si facem cam 250.000 de lei de caciula pe zi. Plecam cu
ceva bani, da’ tot nu ajung, ca lucram sezonieri si de-acu’ mai
venim la primavara la treaba. Oricum, munca taranului nu-i platita,
doamna!”, incheie el dupa ce seful de echipa, cocotat pe remorca,
ii atrage atentia ca-l trece de la el cu doua galeti in plus, cit ar fi
umplut cit a stat de vorba cu mine.
„Sa vina parlamentarii sa culeaga”
Ma opresc linga un butuc cu struguri ochiosi si maninc cu pofta
unul. O femeie si fiica ei, aflata pe un alt rind, isi spun ceva una
alteia cu privirea atintita spre mine. Cind ies la carare cu galetile
pline, femeia se opreste si-mi intinde doi struguri galbeni ca
mierea. „Mincati din astia. Sint Otonel”, ma indeamna ea,
cunoscatoare.
Ies catre remorca savurind parfumul Otonelului cu gind sa stau de
vorba cu seful de echipa. Tractorul plecase insa catre ferma, iar
oamenii s-au adunat in carare si incep sa-si dea cu pararea despre
munca lor si despre politica. „Sint niste hoti, parlalmentarii astia. Sa
vina senatorii aici sa culeaga si sa stau eu in urma lor. Sad in
fotoliile alea toata ziua, de nu le mai incap de grasi ce sint, si fura
miliarde pe care le duc apoi la bancile din Elvetia. Ca sa nu se
vada gaurile, ne pun noua taxe, ca sintem prosti si le ducem pe
toate in spate”, explica plastic un barbat guraliv din multime.
„Sa vina sa vada cum moare lumea de foame cu citeva sute de mii
de lei pe luna”, spune si o femeie. „Mai taceti, bai, dracului ca va
aresteaza pe toti”, spune rizind seful de echipa, iar oamenii se
linistesc doar pentru citeva momente. Intre timp apare remorca, iar
oamenii se reped sa-si descarce galetile.
Ne mutam la echipa din Solca. Seful de echipa de aici, un barbat
negricios, cu o femeie slaba cit un tir, isi tine oamenii din scurt
doar cu privirea. „Noi nu vrem sa plecam acasa fara cinci-sase
milioane de lei de caciula, ca pina la primvara nu mai avem de
unde cistiga. Eu vin aici din ’93. Cred ca le place cum muncim, ca
daca nu era asa, nu ne gaseati aici pe noi”, spune barbatul in timp
ce ia caietul cu socoteli de la femeia lui.
Direct pe pamint, mincarea are un gust mai bun
Aproape ca nici nu-mi dau seama cind se face ora prinzului. Intr-o
clipa, se creaza o agitatie care m-a surprins. Din vale se vede
urcind masina cu mincare. Ma uit pornita sa gasesc chitibusuri la
igiena. Orasean, deh!, dar curatenia vaselor ma obliga sa-mi
schimb atitudinea. Oamenii se inghesuie la impartitul piinii si
musca cu pofta direct din franzeala pufoasa. Simt stomacul
protestind vehement, dar nu indraznesc sa ma apropii de
marmidele cu mincare. Dupa ce si-au luat piinea, cite una de
caciula, oamenii se aseaza cuminti la rind. Albeata castroanelor
constrasteaza intens cu petele de verdeata care plutesc in ciorba
groasa. Oamenii se aseaza direct pe iarba, cu grija sa nu rastoarne
merindele aburinde. Fasolea boabe, pe care acasa n-as fi dat nici
doua parale, aici mi se pare grozava. Oamenii ne ignora si
maninca cu pofta. Un baietan si-a intors galeata cu fundul in sus si
a transformat-o in masa ad hoc. Altii si-au gasit un pic de umbra pe
linga masini. Familii, prieteni mai vechi sau mai noi, toti se string
grupuri-grupuri si, dupa citeva clipe, nu se mai aud decit pasarile si
zumzetul albinelor atrase de dulceata strugurilor. Cind si cind, cite
o lingura izbeste marginea castronului, ori cite o voce intreaba de
sare sau de piine. „Doamne! Marie sa-mi dai si mie o tigare dupa
ce terminam de mincat. Ti-oi da-o inapoi diseara, cind ne ducem
la vale”, se aude vocea femeii care imi oferise mai dimineata
strugurii Otonel. Nu trece mult, si oamenii termina de mincare. Nu
stau prea mult la palavre. Se duc din nou pe rinduri, ca si cum
abia ar fi venit la treaba. O vad pe cea care ceruse tigari. Fumeaza
in timp ce culege. Nu are timp de stat la tigara. Plec de vale, la
crama, uimita de vitalitatea de care dau dovada oamenii acestia,
multi dintre ei mai in virsta ca mine.
Parfumul culesului de altadata a disparut
De cum ajungem in curtea fermei, mirosul de boasca si must ne
ameteste. Undeva la marginea unui fel de bazin, doi barbati
inarmati cu doua bite mari invirt in ceva despre care nu-mi pot da
seama ce este. Ma mut mai aproape si trag cu ochiul. Un malaxor
invirtea strugurii proaspat rasturnati din remorci. O masinarie
destul de zgomotoasa ne-a aruncat din atmosfera patriarhala de la
cules in cea a industrializarii moderne. Tot felul de furtune, tevi,
benzi rulante desparteau pe produse si subproduse materia prima.
Intr-o parte se colecta drojdia de bere, in alta, borhotul inca
mustind de zeama dulce. In alta parte iesea de la presa boasca,
iar in budanele mari se aduna mustul tulbure si gros.
„Sa nu va duceti prea aproape de ele ca unele sint in fermentatie
si, fereasca Dumnezeu!, cine stie ce se mai poate intimpla”, ma
sfatuieste unul dintre muncitori. Usor dezamagita ca nu mai
descoper nimic din modul de tescuire a strugurilor de altadata,
ascult explicatiile inginerului Huiban. „In zona asta, Muncelu se
spunea in scripte, pe la inceputul anilor ’90 erau vreo 5.000 de
hectare de vita-de-vie nobila. Nu stiu cit era realitate. Acum, daca
e sa socotim suprafetele de vie efectiv lucrate, au mai ramas
citeva sute de hectare. Asta pentru ca aici, in zona asta, nu a
existat cultura cultivarii vitei-de-vie nobile. Ea a fost plantata pe
vremea comunistilor, iar dupa revolutie oamenii fie n-au stiut ce sa-
i faca, fie, cind au fost interesati, au realizat ca este costisitoare.
Asa ca au dat-o jos si au pus soiuri hibride”, ne-a facut Nicolaie
Huiban o scurta istorie a vitei-de-vie prin aceste locuri.
Huiban spune ca pentru un fermier, „c’asa-i modern”, se
autopersifleaza el rizind, fericirea depinde de capriciile naturii.
„Daca ai vreme buna, pe linga stiinta de a-ti intretine culturile, ai
parte si de balante contabile pozitive si, deci, si de credite din
banca. Pe mine ma costa cit nu va inchipuiti sa intretin aproape
160 de hectare de vita-de-vie nobila. Iar profitul este inexistent in
cele mai multe din cazuri. Uitati-va la cules: ii aduc cu masinile
mele, ii cazez, la dau de trei ori mincare pe zi, le dau tigari ca in
razboiul sovietic, plus 400 de lei pe kilogramul de struguri culesi.
Fara sa pun la socoteala celelalte lucrari incepind cu taiatul,
stropitul, sapatul, legatul si toate celelate. Stiti cu cit vind eu
kilogramul de vin? Cu 7.000 – 8.000 de lei kilogramul. Nu
producartorul face pretul, ci intermediarul, si esti fericit daca vinzi si
cu pretul asta”, spune usor minios Huiban. Apoi, trecindu-si cu
mina peste frunte, ne invita in crama. Un muncitor tocmai scotea o
proba de must dintr-o budana si l-a rugat pe patron sa guste.
„Scoateti-l la ravacit. E numai bun”, a apreciat el cu siguranta.
Pentru noi, novicii, licoarea rosie, plina de bobite, era doar must
dulce. Degeaba l-am invirtit pe cerul gurii. Nimic nu-mi semnala
particularitatile misterioase care l-au determinat pe Huiban sa
aprecieze atit de sigur ca a venit vremea ca mustul sa fie asezat in
butoaiele in care se va transforma in vin. Doar expertii se pot
lauda cu astfel de afinitati. (Mirela ROMANET)
