Soldat in zilele revolutiei

O picla la fel de groasa ca si acum zece ani invaluie inca evenimentele din decembrie 1989. Scenariile inca bintuie amintirile. Singurele certitudini fac referire doar la morti si raniti. Multi dintre ei, militari in termen. Si, aproape cu siguranta, cu totii ucisi tot de colegi de ai lor, in urma unor monstruoase erori de comanda.
Nu am fost in acele zile la Bucuresti, nu am fost nici la Timisoara, Brasov, Sibiu sau Cluj, citeva dintre orasele unde armele au secerat vieti omenesti zile in sir. As putea spune ca am avut sansa sa fiu militar in termen in micul tirg al Romanului, intr-o perioada in care politica era ca recrutii din Moldova sa fie trimisi la catanie in coltul opus de tara si invers. Un oras despre care mai toata lumea stie ca a trecut prin evenimentele din decembrie 1989 extrem de linistit, conform stilulului caracteristic atunci in mai toata Moldova. Un oras mic, dar intesat de armata, unde intiietatea o avea unitatea regiment de tancuri, TAB-uri si alte masini de lupta ale infanteriei, multe dintre ele trase intre timp pe linie moarta din cauza uzurii morale. O unitate printre cele mai mari din tara, cu un total de 2.000 de militari in termen si alte citeva sute de cadre militare, de la sergenti majori pina la colonei. In plus, un depozit enorm de munitie si armament, un vast tancodrom, un poligon de trageri pentru tancuri, un poligon pentru infanterie si un impresionant stoc de tancuri noi, gata oricind sa intre in lupta.
Asa arata, in mare, militaria la Roman, in decembrie 1989. O luna in care acolo s-au intimplat o multime de lucruri care, puse cap la cap, pot aparea stranii in contextul celor ce aveau sa ne schimbe tuturor existenta. Bunaoara anuntata vizita, la inceputul lunii, a lui Vasile Milea, fostul ministru al apararii, care pina la urma, din nu se stie ce motive, nu a mai avut loc. In schimb, la UM 01186 Roman a poposit generalul Hortopan, pe atunci comandantul trupelor de uscat din Romania. O vizita inaintea careia fiecare cladire din unitate a fost renovata din temelii, copacii si bordurile au fost varuite, o vizita in timpul careia generalul nu a fost vazut la fata decit de comandantii cei mai sus-pusi si de garda de onoare, pentru ca sutele de soldati au fost trimisi in acea zi prin poligoane, departe de cazarma si de privirile celor veniti de la Bucuresti.
In ziua de 10 decembrie a urmat un alt moment iesit din comun pentru unitatea de tancuri din Roman: un exercitiu de alarmare de mare anvergura, care urmarea modul de reactie al ofiterimii si soldatimii in conditiile anuntarii unui razboi iminent. Sunetului goarnei ce anunta exercitiul de alarma i-a urmat un mars fortat, cu armamentul in spinare, ce s-a intins pe citeva zeci de kilometri prin satele din jurul Romanului si care a durat pina la cinci dimineata a zilei viitoare.
Si nu a mai trecut nici o saptamina pina cind exercitiul s-a transformat intr-o brutala realitate. Ziua de 17 decembrie m-a prins si pe mine, ca si pe toti colegii mei, fara sa fi aflat nimic despre Timisoara. Era duminica, era neobisnuit de cald si reusisem sa obtin o invoire de citeva ceasuri in oras, pina la ora 7 seara. Un sfert de ora dupa ce m-am reintors in cazarma, gornistul a lansat semnalul de alarma de lupta. Nimeni nu a crezut ca poate fi altceva decit un nou exercitiu, asa ca am reactionat lent, cu zimbetul in coltul gurii. Ne-am adunat in fata companiei si am asteptat sefii. Un sentiment apropiat celui de teama m-a cuprins atunci cind am vazut cum pe poarta intra valuri, valuri toate cadrele militare, ofiteri si subofiteri, dar mai ales atunci cind cineva a lansat zvonul ca frontiera de vest ar fi fost fortata de trupe paramilitare arabe, in vreme ce altcineva a spus ca la Timisoara aceiasi arabi ar fi atacat autoritatile.
Rastelele au fost deschise, fiecare am primit ranita si pistolul-mitraliera, iar dintr-un camion ne-au fost impartite calupuri intregi de cartuse cit se poate de reale, atit de multe cum nu mai tinusem niciodata in mina. Toate acestea in vreme ce tancurile ieseau din unitate spre oras, incarcate la refuz cu obuze. Si au urmat apoi citeva zile stranii, dominate de teama, in care nu mai aveam voie sa iesim din unitate si in care dormeam cu pusca incarcata sub perna, fara sa avem idee de ce se intimpla toate acestea, fara ca nici un superior sa ne dea vreo lamurire.
Pe 20 decembrie dimineata am avut intr-un fel confirmarea zvonurilor privind evenimentele din tara, pe care am primit-o la o adunare organizata pe platoul unitatii, si la care citiva dintre noi au fost pusi sa infiereze proletar actiunile asa-numitilor huligani de la Timisoara. In ziua urmatoare ne-au pus sa ne uitam la televizor, la mitingul organizat de Ceausescu in Piata Palatului, cind multimea a primit agitata si cu dispret suta de lei oferita in plus la salarii si alocatii.
Atunci a inceput sa ne domine pe toti bucuria la gindul ca, in sfirsit, ceva putea sa se schimbe, cu toate ca armele erau incarcate si ca nimeni nu stia ce avea sa urmeze. Am aflat apoi cu frica despre sinuciderea lui Milea, careia i-a urmat fuga lui Ceausescu, cind am vrut sa ies in curtea companiei si sa urlu de bucurie, fiind oprit in ultimul moment de citiva colegi mai temperati si mai suspiciosi. Nu ne-am mai dezlipit ochii de televizor pina aproape de miezul noptii, cind comandantul de companie ne-a anuntat ca subunitatea din care faceam parte, compusa din vreo 40 de soldati, urma sa execute o misiune de lupta.
Am primit sarcina sa aparam una dintre laturile unitatii, ce despartea parcul auto al cazarmii de Fabrica de Zahar. Ne-am postat la distanta de doi metri unul de altul, in tacere, invaluiti de ceata si de o slaba lumina difuza ce venea de la un bec galben, indepartat. Un sfert de ora am palavragit soptit cu cel de alaturi, cind, la un moment dat, am observat miscind printre masinile din unitate umbrele unor indivizi. Unul dintre necunoscuti ne-a somat sa nu miscam si sa ne identificam, dar, pina ca vreunul de-ai nostri sa scoata o vorba, s-a auzit comanda "Foc!", urmata de rafalele de pistoale-mitraliera indreptate asupra noastra. Primul meu gest a fost sa armez pistolul-mitraliera, dupa care am apucat sa trag o rafala spre ceilalti. Panica mi-a retezat apoi genunchii. Intins pe burta am vazut cum colegul de alaturi, unul Luta, din Radauti, a cazut secerat de o rafala, in timp ce alte zeci si zeci de cartuse trasoare zburau haotic in toate partile, spargind gardul de beton ce ne bara retragerea.
Panica a devenit si mai mare cind m-am simtit amenintat chiar de arma celui din spatele meu, un soldat care pina atunci nu facuse instructie, nu pusese mina pe pistol, nu stia cum sa il armeze si sa il foloseasca. Cel aflat dincolo de Luta a zbierat disperat "Nu mai trageti ! L-ati omorit pe unul !". Si imediat armele au inceput sa taca, rind pe rind. "Inamicii" s-au apropiat cu armele spre piepturile noastre si ne-au somat sa lasam jos propriile pistoale-mitraliera. Ne-am conformat si am vazut uimiti, o secunda mai tirziu, cind au pastruns in slabul con de lumina al becului galben, ca inamicii erau colegi de-ai nostri, de la batalionul 4, trimisi in acelasi dispozitiv ca si noi dintr-un ordin eronat, care s-a suprapus cu cel pe care l-am primit si noi.
In trupul lui Luta au intrat sapte gloante, dintre care unul i-a spulberat casca si i-a zgiriat teasta. Nu l-au ucis, dar l-au lasat cu sechele pe viata. Am aflat dupa aceea ca ar fi primit ceva despagubiri banesti de la Armata. Am mai aflat apoi ca, in timp ce eram cit pe ce sa fim macelariti, seful meu statea ascuns intr-un sant, cu pistolul in mina, la mare distanta de locul luptelor.
Nimeni dintre superiori nu a comentat in vreun fel evenimentul si, din cite stiu, nu s-a luat nici o masura disciplinara impotriva celor ale caror ordine s-au incurcat atit de rau. Cum s-au incurcat si la Otopeni si in alte locuri, unde au avut loc maceluri in toata puterea cuvintului.
In aceeasi noapte, in poligonul de tancuri de la Gidinti, aflat la marginea Romanului, s-a tras fara nici un rost, ca la focurile de artificii, cele mai spectaculoase fiind antiaerienele de 14,6 mm. A doua zi, cei care pazeau podul de peste Siret au tras asupra a doi pasnici tarani care se indreptau spre tirg si, mai apoi, asupra unui biciclist. Asa au crezut de cuviinta soldatii, ca trebuie sa secere suspectii. Nu i-au ucis, pentru ca nu i-au nimerit sau poate pentru ca in acest caz providenta a stiut ca cei trei nu sint teroristi. Am mai avut in zilele acelea o "misiune de lupta", iscata de impresia unui om simplu ca in turnul de apa de linga unitate s-ar fi ascuns niste bruneti suspecti: armament si munitie, inconjurarea locului suspect, somatii repetate. Alarma falsa.
Ultimul foc de arma auzit la Roman a fost intr-una din zilele de sfirsit ale anului, in parcul de linga gara. Mi-au aminat lasarea la vatra cu doua saptamini, dar nu mai conta. Am mai aflat apoi ca aproape toti soldatii unei unitati militare din Bucuresti profilata pe constructii fusesera ucisi in timpul luptelor de dupa 22. Cu multi dintre ei ma imprietenisem in perioada de citeva luni cit fusesera detasati la Roman ca sa ridice niste hangare. La citeva luni dupa aceea am mai aflat ca doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, detasati de la Roman la Bucuresti in luna mai 1989, fusesera si ei ucisi in lupte. Pina de curind obisnuiam ca de cite ori treceam prin Roman sa ma opresc linga gardul unitatii pe care l-am "aparat" in noaptea de 22 decembrie. Inca mai este ciuruit de gloante. (Nicolae PILAT)