Viata cu termen redus

O viata cu termen redus. De asta au parte copiii infectati cu
HIV. Unii mor la scurta vreme dupa ce li se descopera boala.
Altii se incapatineaza sa reziste si tin cu dintii de fiecare
secunda de viata. Se dau batuti doar cind si ultimul licar de
viata s-a stins. Din nefericire, finalul este pentru toti acelasi. In
judetul Bacau exista un singur centru pentru copiii
seropozitivi. Probabil mai toti am fi tentati sa spunem ca in
acel loc n-ar vrea sa ajunga nimeni. Realitatea este insa alta.
Cind un copil aflat in centru este rapus de SIDA, un altul este
gata sa-i ia locul. E o lista de asteptare. Se intimpla astfel
deoarece acolo, in centru, copiii bolnavi primesc tratamentul
necesar prelungirii vietii, maninca bine si beneficiaza de
afectiune. Dragostea e usor de oferit, dar, cu toate acestea, e
lucrul care lor, celor mici, le lipseste cel mai mult.
Ovidiu Ambrozie a murit la 14 ani. S-a intimplat anul trecut, in
iulie. Era din Secuieni, dar ajunsese la Protectia Copilului pentru
ca parintii lui, niste oameni de nimic, dupa cum spun asistentii
sociali, l-au lasat in voia sortii. Adultii mai aveau acasa trei copii.
Unul dintre ei, care are un handicap, a ajuns si el la Scoala
Speciala. Cum si cind a contactat Ovidiu virusul ucigas, nimeni nu
stie. „Era un copil deosebit, foarte comunicativ. Era placut. Toti cei
care l-au cunoscut spuneau ca e un baiat aparte. Invata la Scoala
Speciala. Si profesorii au plins, cind au auzit ca a murit”, ne-a
povestit Florentina Prichici, directoarea Complexului Pro Familia.
Ovidiu s-a tinut tare pina inainte cu citeva zile de a muri. „A stat in
picioare pina cu putin timp inainte de sfirsit. Dupa ce l-am dus la
spital, in trei, patru zile s-a dus”, ne-a explicat si Dan Dumitrascu,
directorul Centrului pentru copiii seropozitivi.
Familia nu s-a interesat deloc de baiat, nici chiar dupa ce i s-a
spus ca a murit. Bani n-avea de unde sa dea, dar nici macar
interes n-a aratat. Inmormintarea a fost facuta de Protectia
Copilului. „Ne-a ajutat foarte mult primaria din Secuieni. Cei de-
acolo ne-au dat locul de veci, ei i-au facut si pomenile. Daca ar fi
toti primarii la fel de saritori, ar fi foarte bine. A venit aproape tot
satul, insa singurul din familie care a fost zdruncinat de cele
intimplate a fost fratele sau de la Scoala Speciala”, ne-a povestit
directoarea Prichici.
Vara trecuta, in numai o luna si jumatate au murit trei copii
seropozitivi din centru. Ultimul a fost Ovidiu Ambrozie. Aproape
imediat, locul lui a fost luat de un alt copil cu HIV. De data asta, o
fetita. Si ea era pe lista de asteptare. Cind a venit clipa, n-a pierdut
sansa de a trai altfel. Monica Cazacu are 15 ani si a fost adusa de
la Centrul de plasament nr. 8 din Bacau, fosta scoala de corectie
pentru fete. Nici despre ea nu se stie cind s-a imbolnavit.
Fata este insa bine acum. Maninca, merge la scoala si isi urmeaza
tratamentul. Se lupta si ea sa traiasca. Toti cei din centru spera ca
lucrurile sa fie bine in continuare. Nimeni nu poate spune insa pina
cind. Intr-o zi, insa, probabil totul se va narui. Si-atunci un alt copil,
aflat pe lista de asteptare, va ocupa locul ramas gol in centru.
„Stiu ce-i asteapta. Ne-au prins cind pregateam inmormintarea
unui copil”.
Pustii din Centrul pentru copiii seropozitivi stiu ce le rezerva
viitorul. Ca timpul lor e scurt. Poate parea sumbru pentru multi, dar
sefii centrului discuta cu cei mici despre boala, despre ce trebuie
sa faca, despre final. „Toti stiu ca au HIV sau SIDA. In decembrie
’99, cind ne-a murit primul copil, faceam pregatiri pentru
inmormintare si ne-au surprins cei mici. Era la o luna dupa ce se
deschisese centrul. «Si noi urmeaza sa murim?» – au intrebat.
Atunci m-am gindit ca e mai bine sa discut deschis cu ei, sa le
explic ce se intimpla cu fiecare. A fost teribil de greu. Si astazi ma
gindesc la momentul acela. Le-am explicat despre boala lor,
despre consecinte si ei au inteles. Acum le punem fiecaruia in
ghiozdan, atunci cind merg la scoala, un plasture, pansament si tot
ce le trebuie in caz ca se accidenteaza. E mai bine sa fim precauti.
Le-am dus si la scoala tot ce e necesar, preventiv. Le-am spus sa
nu se bata, ca nu cumva sa se raneasca”, spune Florentina
Prichici.
Copiii au primit tacuti verdictul din partea celor mari. Au incercat
insa sa gaseasca portite. Ca orice suflet care se agata de o
speranta. De o cale care i-ar putea ajuta sa scape din infern. „Un
baietel, Vali, chiar m-a intrebat «Si daca ne luam pastilele, mincam
si ne odihnim cum trebuie, nu scapam?». Apoi mi-a spus ca el
viseaza sa ajunga director aici, la centru. «Si eu ce-o sa fac, daca
tu imi iei locul?» – l-am intrebat. Iar el mi-a raspuns ca, oricum, eu
o sa fiu batrina atunci, iar el o sa aiba grija de mine”, a povestit cu
privirea in pamint directoarea Prichici. Cert este ca cei mici stiu
foarte bine ce au de facut, ca tratamentul trebuie respectat cu
strictete si ca fara el nu pot trai. „Nici daca as vrea sa nu le dau
pastilele o data, nu pot, fiindca ei stiu exact ce trebuie sa faca”, a
spus zimbind directoarea.
Un diagnostic gresit a schimbat soarta a cinci suflete
De regula, cind cineva merge la doctor si i se da un diagnostic
gresit, are tendinta sa se infurie, ca medicul respectiv nu si-a facut
bine treaba. Cu siguranta nu acelasi sentiment l-au trait cinci fetite
internate in Centrul pentru copiii seropozitivi. Fusesera aduse de
la Ungureni, iar medicii decretasera: au SIDA. La o luna dupa ce
au venit cu grupul, celor care ii ingrijeau li s-a parut ceva suspect.
Toti copiii mincau la fel, toti ramineau la fel de slabi, insa cele cinci
fetite se ingrasau vazind cu ochii. „Mi-am zis ca ceva nu-i in regula
si m-am dus din nou cu ele la doctor. Cind am vazut ca la primul
test HIV rezultatul fiecareia dintre ele a iesit negativ, am incercat
din nou. Apoi am mers in trei locuri diferite. Si s-a constatat ca, de
fapt, erau sanatoase. Le-am scos imediat din centru. M-am
bucurat insa pina la urma ca s-a intimplat asa, fiindca mi-am zis ca
ar putea fi un bun exemplu pentru altii. Pentru ca multi au
perceptia gresita ca daca intri in contact, citusi de putin, cu o
persoana care are HIV, automat te imbolnavesti. Nu-i asa. Fetitele
acelea au stat amar de vreme cu ceilalti copii, au mincat, au
dormit impreuna, si n-au patit nimic”, spune directoarea Prichici.
In centru pina la majorat. Dar mai apoi?
O viata cu termen redus. De asta au parte copii infectati cu HIV.
Medicii nu le dau sanse celor prinsi in ghearele acestei boli
incurabile. Temerile lor se probeaza in realitate. Oricit de bine
maninci, oricit de atent esti cu organismul bolnav, vine si acea zi.
Pina si Centrul pentru copiii seropozitivi din Bacau e gindit doar
pentru o perioada limitata de timp. Adica pina la majorat. Dar daca
un razvratit se incapatineaza sa treaca de aceasta bariera?! Daca
va invinge in lupta cu boala si cu timpul? In centrul bacauan, de
exemplu, cel mai mic copil infectat cu HIV are 13 ani si sapte luni,
iar cel mai mare are 15 ani si noua luni. Si s-ar putea ca unul,
macar unul dintre ei sa ajunga la 18 ani. Ce se va intimpla cu el
atunci, pentru ca familii nu au?! Sau, daca le au, ele exista doar in
documente. Abia cind am lansat intrebarea, am constientizat si eu
aceasta latura a problemei. Si nimeni n-a avut un raspuns pregatit.
M-am gindit ca poate si adultilor le e frica sa viseze la viitor, cind
limbile ceasului s-ar putea opri brusc. (Eduard ADAM)