Caută 
4 MIN
Asezata pe marginea patului, linga plita pe care fierbe ceva intr-o oala, Ecaterina Gisca isi deapana amintirile. Femeia care o asculta, o vecina de peste ulita ce taie in doua satul Bobulesti, se minuneaza din cind in cind de grozaviile auzite. Pentru ca tusa Ecaterina, "Catiusa" cum ii spune tot satul, povesteste amarul celor 12 ani de puscarie politica si lagar de munca in Siberia sovietica. Din ochii mari ai femeii de 77 de ani curge in rastimp cite o lacrima. Batrina ofteaza, trage cu sete din "Carpati"-ul ce-i tremura intre degete si-si toarce in continuare povestea, cu aceeasi voce groasa, ca de barbat. Iar lacrima coboara incet pe obraz, urmind labirintul ridurilor adinc sapate in piele de trecerea vremii.
Avea doar 19 ani cind rusii au luat-o cu forta de la casa parinteasca din Tighina. N-avea sa-si mai vada niciodata parintii si fratii. NKVD-istii au torturat-o mai bine de un an ca sa spuna ca parintii erau de partea nemtilor. "Eu de tinerete n-am mai stiut. M-au bagat la carcera, unde curgea apa rece ca gheata pe mine dintr-un robinet. Dupa o zi aveam picioarele si miinile umflate si nu mai simteam nimic. Santinelele ma bateau zi si noapte. Veneau si ma luau la cercetari la miezul noptii, cind omu-i buimacit de foame, frig si somn. Puneau pistolul pe masa si urlau la mine sa spun tot ca ma impusca. Numai Dumnezeu stie cum am scapat". Vocea Catiusei tremura usor si ochii i se umplu – a cita oara? – de lacrimi. A devenit detinut "politic" in momentul in care le-a spus in fata calailor ca nu-i convine ca Basarabia se transformase intr-un soviet al "maretei" Patrii bolsevice. Prin ’43 au mutat-o la munca in folosul Uniunii Sovietice. Ecaterina Zaicenco, asa cum ii era numele de domnisoara, s-a spetit mai bine de zece ani in patru lagare ale "tovarasilor". Despre golgotele tineretii sale nu stie decit numele slave, Vologda, Priluke, Secsna, Ocope, si faptul ca erau "la Polul Nord inghetat". I s-au sapat insa adinc in memorie toate chinurile indurate din zori si pina-n noapte vreme de vreo patru mii de zile. "Traiam in baraci sapate in pamint, cu "nara" (paturi suspendate -n.r.) cu patru etaje. Cit a fost razboi n-am avut nimic de pus pe scindura patului. Veneam cu hainele inghetate de afara si ne culcam linga peretii plini de bruma. Dupa razboi ne-au dat o saltea subtire de paie, o paturica si-o perna plina cu rumegus. Ne trezeam la cinci dimineata si ieseam la munca. Am lucrat intr-o cariera de piatra. Scoteam piatra cu tirnacopul, o caram cu roaba la slepuri si o trimiteau la canalul de la Priluke. Citi au ramas acolo, sub barci, inghetati… Am muncit si la taiat copaci. Care erau bolnavi, ramineau sa munceasca in lagar. Care era gata, nu-l mai baga nimeni in seama. Dimineata il scutura sa se scoale la munca si-l gasea mort. Il bagau in lada si-l aruncau in "bratscaia iana" (groapa frateasca – n.r.), acoperindu-l cu zapada". Durerea anilor de lagar reinvie in sufletul Catiusei. Isi aminteste ca, in zece ani, a avut doar doua zile libere, "la un intii mai si o data, in noiembrie". Mereu infometati, "politicii" de toate natiile se hraneau cu coaja de mesteacan. "Cind a murit Stalin, nu i-ar mai putrezi oasele, ne-au tinut drepti o ora cu miinile lipite de corp. O femeie a lesinat si-au impuscat-o santinelele pe loc". Frigul, foamea, oboseala si bolile au chinuit-o pe tusa Ecaterina zece ani. In decembrie 1953, ea a venit in Romania, dupa un mars de citeva luni prin toate lagarele siberiene: "N-am ramas la Tighina pentru ca eu sint romanca. De asta am facut atita puscarie si lagar". Acum, la aproape 80 de ani, Catiusa se lupta inca sa-si capete drepturile de la tara pentru care si-a sacrificat tineretea. Singura, batrina isi duce traiul intr-o casuta darapanata, numai cu pensia de la CAP, de 64.000 de lei pe luna. Desi se zbate din ’90 pentru o pensie de veteran de razboi, Ecaterina Gisca n-a primit nici un leu de la statul roman. La Directia Muncii din Botosani i s-a cerut sa demonstreze ca a fost in lagar. Catiusa nu stie insa decit numele lagarelor unde a muncit, asa cum i-au fost spuse de rusi. Tortionarii care au chinuit-o un deceniu n-au catadicsit sa-i elibereze vreo diploma pentru aceasta perioada. Ingustimea legilor romanesti o priveaza pe batrina de o pensie, oricit de mica. Obisnuita sa se bata pentru dreptate, Catiusa a cerut pe la diverse ministere adeverinta pentru perioada petrecuta in lagar. Raspunsurile de la Ministerul Justitiei, al Apararii Nationale, de Interne sau al Muncii si Protectiei Sociale contin cam acelasi mesaj lemnos: "Nu figurati in evidentele noastre ca fosta prizoniera de razboi". Nici Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Botosani n-a ajutat-o cu nimic. "M-au plimbat intre usa lor si cea a veteranilor de razboi degeaba", spune cu obida si cu resemnare batrina. "Acuma mi-a mai ramas o singura nadejde. Am sa ma duc la Bucuresti, la presedintele Constantinescu, c-am auzit ca-i si el tot din Tighina. Daca n-o vrea sa m-ajute, am sa intru in greva foamei, ca poate mor si scap de toate grijile. Macar atita sa-mi dea si mie tara pentru cit am suferit: citiva lei, sa-mi pot lua macar un prosop de dat pomana la inmormintare". Pina cind "tara" va catadicsi sa-i recunoasca suferinta, Catiusa isi mai aminteste cind si cind de calvarul din Siberia. Mai ales ca de curind si-a descoperit o colega de suferinta aflata la numai doi kilometri, in satul Romanesti. Maria Apostoaie, la cei 80 de ani ai sai, are la fel de vie in constiinta experienta a cinci ani de lagar sovietic. (Dorin BEJENARU)
