Ospiciul groazei

La inceput de mileniu trei, undeva, ca la capat de lume, citeva zeci de bolnavi psihic traiesc intr-o mizerie crunta, plini de paduchi si gindaci, mincati de boala, dezbracati sau cu hainele ferfenita pe ei, dormind pe cartoane si placaje putrede, sorbind laturi din castroane metalice si slinoase, facindu-si nevoile in galeti ascunse dupa usile saloanelor. Oameni nenorociti de doua ori, oameni pentru care fiecare dintre noi, contribuabil la stat, plateste pentru ca ei sa fie macar hraniti si spalati. In vreme ce Capitala se zbate sa faca programe pentru ciinii comunitari, bisericile sa construiasca un asezamint pentru cei aflati in dificultate, in timp ce homosexualii prind un scaun la masa drepturilor individului, iar detinutii isi cer "drepturile omului" direct din pat, din fata televizorului, intr-un cartier al Brailei, deloc izolati de oras, in Chercea, o mina de nebuni irecuperabili lupta cu o realitate sinistra. Goi, urlind a foame, nebunie si lipsa de medicatie, citeva momii umane isi tiriie ultimii ani din viata, fara a constientiza, macar, ca au dreptul sa traiasca, sa fie tratati, sa fie spalati si curatati de paduchi. Singura forma de protectie a acestor bolnavi este geamul cu gratii. In rest, intrarea si iesirea din institutie, pentru cei mai putin periculosi, neizolati, sint la liber. Un alt pacient le deschide usa, un altul le da de mincare, ei singuri isi string murdaria. Asistentii sint prezenti doar atunci cind unul dintre ei face urit, pentru a-l pune la colt.
Intrare libera la nebuni
Duminica, la orele prinzului, am descins la Caminul-Spital de Neuropsihiatrie din Chercea. Poarta larg deschisa si cascarabeta parasita a paznicului dau impresia ca institutia a fost evacuata in graba. Chipurile stranii, chelboase, de la ferestre completeaza tabloul desprins, parca, din "Lista lui Schindler". Te cuprinde spaima cind vezi ca acele chipuri calchiate din filmele de groaza se strimba, vorbesc, rid isteric si te privesc flamind.
Usa ne este deschisa tot de un asemenea chip. Paru-i aranjat, grizonat smechereste, te impinge sa-i dai "Buna ziua!", dar omul raspunde cu un rinjet hidos si-ti arata scarile. Mirosul de urina te izbeste de la intrare iar tipetele animalice ce razbat de la etaje te introduc in atmosfera spitalului de nebuni. Urcam si ajungem din urma un bolnav. Cu pantalonii in glezne, cu bluza de pijama scurta, aproape de piept, individul urca scarile si "rage" a sfirsit de lume. Are fata infundata intr-un fes negru, privirea dusa si obrajii supti. Il lasam sa urce, ne oprim la etajul doi. Imaginea tipului imi aminteste de un joc pe calculator, in care autorul, pierdut intr-un spital de nebuni, fuge ingrozit de tipetele sceleratilor: "Let me out! Let me out!" ("Dati-mi drumul!")
Pe palier, din baie in camere, din camere in mica sala de mese, tisnesc aiurea mogildete. Rid, pling, ne privesc dubios. "Ce aveti de mincare? Cum sinteti tratati aici? Unde-s asistentii?", le arunc mai multe intrebari. Unul, aparent mai valid, imi raspunde: "Cartofi si mazareeee. Biiiine! Nu-sss!" Constat ca individul minte, fiindca, ghemuit in sala de mese, un altul soarbe o zeama tulbure dintr-un castron slinos, o zeama care nu seamana nici a cartofi si nici a mazare. "Lasa-ma, ba, sa maninc!", striga acesta si vorba-i sisiita i se opreste brusc la vederea unui alt bolnav. Asta din urma vrea sa-i ia locul si-l impinge din coltul cu pricina. Intram in ceea ce se vrea a fi sala de mese. O incapere goala, fara mobilier, doar cu o masa mare din fier. Rezemat de calorifer, linga geam, un alt individ "ia masa". Cu ambele miini pe castron, cu privirea goala si cu pantalonii atirnind pina-n vine, tipul se inversuneaza sa manince. Si la asta ma intriga faptul ca are fes pe cap si ca este, in rest, aproape gol. Unul imi sterge un scaun si-mi spune sa iau loc. O fac si cind ridic privirea constat ca nebunul de linga calorifer ma fixeaza nefiresc. Ii zimbesc fortat, dar el continua sa ma "scaneze" cu pupilele albastre, dilatate, ca si cum nu m-ar vedea.
O tinara isi aduce fratele bolnav, sa-l schimbe de haine si sa-i dea de mincare, in sala respectiva. Ii ia bluza, o intoarce pe dos si-mi arata pepiniera de paduchi de pe haina. La cusaturi, bluza e doldora de oua de paduchi, iar in rest acestia circula nestingheriti. "Si-l schimb saptaminal, ii aduc haine curate de afara, il spal si-l dezinfectez cu mina mea", imi spune fata si aproape c-o buseste plinsul vazindu-l pe bolnav stingherit de situatie. Pe frunte, prin parul foarte scurt, baiatului ii merge un paduche.
Ies din incapere si imediat, pe hol, ma izbeste mirosul de la toaleta. Aici, mormane, mormane de rahat zac in nestire. Si bolnavii printre mormane, desculti, incearca sa-si faca nevoile in locul respectiv. De altfel nici nu-i mare diferenta intre buda si saloane. In spatele usilor acestora, o galeata metalica e plina de urina si materii fecale. Bolnavii dorm fara saltele – cica le maninca – dorm pe cartoane si placaje putrede de atita pisat.
"L-au legat si l-au batut ca pe un animal"
Descinderea noastra la spitalul de nebuni a plecat, de fapt, de la o scrisoare primita la redactie. O tinara de 22 de ani, pentru conformitate – "Maria"- are un frate de 28 de ani internat definitiv in acest spital. Baiatul, ii vom spune "Mihai", are schizofrenie paranoida si ultimul examen psihiatric, in urma cu trei ani, a dus la concluzia ca tinarul este irecuperabil. "Parintii mei au murit, iar eu am obtinut tutela lui. Fac tot ce-mi sta in putinta pentru a-l ajuta. Este irecuperabil si nu-l pot lua acasa. Din pacate, trebuie sa il las la acel spital, nu am bani sa-l internez in alta parte. Insa, acum, s-a intimplat ca fratele meu sa fie batut din nou acolo si eu m-am decis sa rup tacerea, cu riscul de a-mi pune in cap un intreg pluton de medici si asistenti. Din iulie ’99, de la moartea mamei mele, sint singura persoana care ii reprezinta drepturile lui «Mihai». N-am pierdut niciodata legatura cu spitalul, l-am vizitat saptaminal, ii duc mincare, schimburi si il spal. Eram, de mult, foarte nemultumita de tratamentul de care aveau parte pacientii acestui spital dar, de aceasta data, toate au pus capac. In ziua de 28 ianuarie, am ramas perplexa cind l-am vazut: era vinat tot pe fata, avea ochii rosii si singe uscat pe gene. Mi-a povestit ca a facut o criza, a spart un geam si a fost batut cu bestialitate. A fost legat cu cearsafuri, calcat in picioare si bagat la «Gratie», asa se numeste izolatorul lor. Sint foarte revoltata: eu l-am lasat pe mina unor oameni care se considera normali?! El a fost lovit o data de soarta cu cea mai mare cruzime, la ce sa mai suporte lovituri fizice din partea altora?! Si toate acestea, pentru un geam spart. De data aceasta m-am hotarit sa va relatez ce se petrece acolo caci acel loc nu e vrednic de numit spital, ci iadul pe pamint. Inca de la intrarea in aceasta institutie simti mirosul greu de urina. La sala de mese, totul este murdar, lipicios si plin de gindaci. Pacientii sint dezbracati sau isi tin pantalonii cu mina. E caz fericit daca, atunci cind maninca, vreunul are lingura. Pentru ei, toaleta inseamna o galeata ascunsa dupa usa. Nu exista un cabinet care sa acorde primul ajutor in caz de urgenta, iar singura medicatie pe care o primesc inseamna trei pastile de diazepam pe zi, ca sa stea, ca vitele. La unii, nici nu mai prinde acest tratament. Daca vreunul devine violent, este batut si bagat la izolator", ne-a relatat tinara. "Atunci cind i-am reprosat doctoritei si asistentei-sef ca fratele meu este tratat mai rau ca un ciine mi s-a spus: Ia-ti nebunu’ acasa, daca nu-ti convine!"
Cele povestite de fata s-au confirmat. Ba mai mult, noi am constatat ca spitalul de nebuni nu are paznic. Doar niste centralisti cit usa, care sint chemati, cum povestea si Maria, sa "linisteasca" pacientul, in caz de forta majora.
Sechestrare de reporteri
Duminica, dupa ce noi ne-am terminat reportajul, sesizati de strigatul unui nebun care tinea mortis sa fie fotografiat de reporterii nostri, au aparut si asistentii de serviciu. "Ce cautati aici?! Cine v-a deschis?!", ne-a intrebat o doamna asistenta. Asta, dupa ce noi batusem insistent la usa camerei asistentelor, fara a ni se deschide. Am cerut sa mergem in cabinetul medical, pentru a ne legitima, neputind sa raspundem la fel de iritati la intrebari, mai ales in fata bolnavilor. Cu strigate pigmentate de gesturi largi, doamna care s-a recomandat ulterior ca fiind "Constantin, Munteanu si Tricheanu", a ordonat inchiderea usii de la intrare si sechestrarea reporterilor, pina cind vom preda filmul si aparatul de fotografiat. Cum, pe nepusa masa, la fata locului a sosit un fochist si vreo doua alte asistente, am fost dusi in antecamera cabinetului "pentru a raspunde in fata politiei", cum ne ameninta doamna "Constantin, Munteanu si Tricheanu". Chiar n-am avut cui sa explicam faptul ca sintem jurnalisti, n-am intrat prin efractie si nu putem ramine indiferenti la felul in care semenii nostri, fie ei si bolnavi psihic, isi duc zilele.
In vreme ce asistenta suna la dispeceratul Politiei, am sunat si noi. Tot la Politie. Rezultatul: doamna a iesit somindu-ne sa-i dam filmul din aparatul foto, iar noi am primit un raspuns pozitiv la solicitarea lansata politistilor. Am inteles atunci ca, recomandindu-se ca fiind "de la Spitalul de Psihiatrie", asistentei i s-a inchis telefonul in nas. Imediat, la fata locului, a sosit o echipa formata din ofiteri si subofiteri de la Municipiu si Detasamentul de Politie pentru Interventii Rapide. Avind in vedere ca in spital, pe spital si linga spital nu exista vreo pancarta care sa prevada ca accesul jurnalistilor si fotografiatul sint interzise, avind in vedere ca institutia nu este una militarizata, ci publica, tinind cont de faptul ca sintem contribuabili si ca ne intereseaza felul in care sint cheltuiti banii nostri, Politia ne-a scos intregi si nevatamati din miinile asistentilor. Probabil ca asistentii de la spitalul din Chercea inca nu s-au familiarizat cu notiunea de reporter liber, intr-o societate democrata.
Cert este ca, pina ieri, la inchiderea editiei, nici noi n-am vazut vreun film in care directorul unui spital de nebuni, cum este si cazul domnisoarei doctor Carmen Craciun, lipseste cinci zile dintr-o saptamina, adica luni, joi, vineri, simbata si duminica, de la locul de munca. Ori n-a vrut, ori n-a putut, domnisoara doctor, domiciliata in Bucuresti, n-a fost de gasit pentru noi. Fiind singura persoana abilitata sa-si dea cu parerea despre iadul in care isi consiliaza pacientii, si cum spitalul are personalitate juridica si nu raspunde decit in fata ministerului de resort, contabilul sef al institutiei ne-a recomandat sa venim marti (adica azi), poate o gasim pe "domnisoara". (Nicoleta BUTNARU, Florentin COMAN)