Reportaj despre moarte

Ce stim noi, muritorii,… despre moarte? Nimic sau aproape nimic, ceea ce ne si determina sa intimpinam notiunea cu teama, cu groaza ori dispret. Moartea nu-i decit un altfel de tacere. Cei care lupta cu ea, medicii in special, nu renunta sa creada ca moartea nu-i decit o trecere, o alta stare clinica. Intimplarea a facut ca in noaptea de vineri spre simbata, cind reporterii nostri au fost "de garda" alaturi de "urgentistii" de la Serviciul Judetean de Ambulanta, cel mai greu caz intimpinat de doctori sa se termine prin moarte. Puzderia de aparate din camera pacientului a fost transportata, din nou pe Salvare, dupa ceasuri lungi de resuscitare, respiratie artificiala, intubare si test EKG din ora in ora. Sfirsit! Si iata ca… Un reportaj despre moarte nu poate fi decit trist.
Vineri. Ora 21.40. Echipele de salvare se intorc la baza. A fost o seara plina. La ceasurile 19.00, telefoanele zbirniiau amenintator. Accidente rutiere. Fetite oparite. Batrini cu accidente vasculare cerebrale. Un inecat. Tura s-a schimbat intre doua "chemari", cum spun cei de la Salvare urgentelor la care se deplaseaza. Doctorul Florin Stefan, seful SAJ, n-a schimbat garda, nici nu s-a intors de la Spitalul "Baltazar"- Bucuresti, unde a dus o fetita accidentata grav. Practic, tura lui s-a incheiat vineri dimineata, iar vineri seara incepe din nou. Garda de noapte. Vine si doctorul Stefan. Pret de o tigara, telefonul tace. Suspect. "Ne-asteapta noapte grea daca tace", spune cineva. Si inca ce grea…
Respiratie din palmele asistentei
Tacerea se prelungeste suspect. Reporterul din mine intra in panica: "n-o sa prind nimic". Omul din mine se bucura: "da Doamne sa fie bine!" "Chemare, domnule doctor!", anunta dispecerul. Ne imbarcam, cu nenumarate truse si aparate, in ambulanta. Girofarul anunta pericolul. Si gravitatia luminii lui imi da fiori. Mergem aproape: Hipodrom, Aleea Soarelui, Bloc C7. Cineva ne asteapta la scara si urcam cu sufletul la gura, la primul etaj. Un batrind de 76 de ani, cu antecedente de accident vascular cerebral, se simte rau. Intram vreo sase in casa oamenilor. Un caniche ciufulit ne miroase agitat. "E de mirare ca nu latra", spune cineva de-al casei. "Inainte si pe dreapta, dom’ doctor." Medicul se duce glont in camera bolnavului. Si noi dupa el. Nici n-apuca bine sa-l vada pe batrin ca familia intreaba: "Ce are, dom’ doctor?" Un prim consult. O analiza scurta a medicatiei pe care o lua pina acum pacientul. "Aaa… A avut un accident cerebral", zice dr. Stefan. Batrinul intra la EKG. "Inima e buna. Tensiunea e mare. Nici cu rinichii nu-i prea bine. Ce-a mai luat? A mincat sare multa? De aia. Cu medicamentele astea nu trebuia sare, deloc!" Batrinul striga intr-una: "Capul, doctore!" "Te doare? Unde? In ce parte? Cum tot? Te doare tot capul?" Urmeaza citeva minute in care doctorul comanda asistentilor, intr-o limba straina noua: "Glicemie. Injectabil… Bucal… Sonda… Intubaj… Defibrilator…"
Pacientul adoarme. Familia se face roata in jurul patului: "Sforaie prea tare." "E nasol. Nici rinichii nu-s OK. Vom vedea. Saturatia e buna. Nu plec de aici pina nu-l stabilizez. Il iau la spital", zice doctorul. Si asistentii misuna din toate partile in jurul pacientului. Alt EKG. "Coma si AVC?!" Batrinul e tot numai fire. Aparate peste aparate ii "contabilizeaza" starea. Femeile incep sa plinga si trec pe diazepam ori distonocalm. Doctorul e leoarca si cere aparatul de resuscitare: "Toata lumea la o parte! Unu, doi, trei, acum!" E trecut de miezul noptii. Respiratie artificiala, asistenta apasa balonul de oxigen in ritmul inspiratiei si expiratiei ei. Nimic. Ceasuri lungi, acelasi ritm. Doctorul stie deja si da din cap a parere de rau si-mi zice: "Pupile intermediare." Inteleg ca-i moarte cerebrala. Un altul, din familie, pricepe si el. Ceilalti nu pot accepta asta. Ciinele fuge din incapere si se ascunde in camera bebelusului din casa. Ma retrag si vad, in sufragerie, luminarile artizanale plingind: pur si simplu s-au aplecat. "Din cauza caldurii", imi spun. Si totusi, balconul este deschis si aerul rece zvinta sufrageria.
Ceasurile 4.00. Asistenta continua respiratia artificiala si s-au dus vreo patru tuburi de oxigen. Un maldar de pungi de perfuzie zac goale in suportul metalic. "Mai baga ser! Continua respiratia." Doctorul testeaza, pentru a mia oara, reflexele. Nimic. Si-l acopera pe batrin. Femeile incep sa-l aseze, sa-i curete fata. Sint mult mai calme. Batrina e tacuta. Hap-urile si-au facut efectul si acum ea stringe ambalaje de seringi de pe covor. Tirziu, spre orele 8.00, vine si doctorul Perianu, neurologul, la cererea familiei: "El l-a tratat. El sa ne dea un al doilea diagnostic." Asistenta continua sa faca respiratie. Aparatele indica puls, pulsul ei. Nimeni n-are curajul sa spuna: "Stop aparat." Se sfatuiesc si familia accepta deznodamintul. Stop aparat. (Nicoleta BUTNARU)