Condamnati sa devina boschetari

Noua suflete risipite intre peretii reci ai unui beci traiesc asa cum i-a invatat viata: luind fiecare zi, fiecare greutate si fiecare lovitura in piept. Se trezesc dimineata intr-o incapere in care doar o soba mica da caldura, intunecoasa, rece, cu peretii cimentuiti, dar sint fericiti. Au un acoperis deasupra capului. Trei femei de 23-24 de ani, trei barbati si o fetita de doar citeva luni, locuiesc ascunsi de ochii lumii undeva in spatele blocurilor din Tirgu Cucu. Intr-o gaura din zid locuieste si Danut Gavril, caruia „vecinii" de ghereta ii spun Doroftei. La doi pasi de adapostul celor sapte, pe care ei il numesc, cu multa stima, „casa", este o alta cladire, cu geamuri sparte, trasformata in camin de Alexandra Rozmalin si Lucian Roscan, doi tineri de 19 si, respectiv, 24 de ani, care se iubesc de vreo zece ani. In afara de ultimii doi, ceilalti sint mostre ale aceluiasi sistem, reprezentantii unei generatii „victorioase" – de fosti elevi, viitori boschetari – ai caselor de copii din Iasi si din restul tarii.

Undeva in spatele blocurilor tip vila din Tirgu Cucu noua adulti si o fetita de doar citeva luni traiesc intr-o cladire pe jumatate ascunsa in pamint. Pe usa ce deschide calea spre caminul lor scrie pe o hirtie, cu pix albastru, „Interzisa intrarea strainilor".

Daca ai curaj sa o deschizi, desi totul in jur iti parca iti spune sa nu o faci – ata cu hainutele unui bebelus prinsa intre doua cladiri, fierul vechi lasat chiar linga intrare, gaura imensa din perete ce emana mirosuri neplacute – vei patrunde intr-un hol mic, rece, in coltul caruia, chiar sub singura fereastra existenta, este o masuta mica plina cu alimente si vesela. Alaturi, chiar linga unul dintre picioarele acesteia, sta rezemat  un sac de cartofi si ceapa.

Restul incaperii nu se vede decit daca ajungi in dreptul luminii de la geam. Aici, surpriza! Doar o camera ale carei dimensiuni nu le poti deslusi pentru ca totul este ascuns de intuneric. Doua paturi si un carut sint singurele obiecte carora le poti ghici forma.

Citeva perechi de ochi privesc surprinse pe cei care au cutezat sa le violeze spatiul intim, in ciuda avertismentului de pe usa. Suspicioase, perechile de ochi cauta sa descopere ce fel de oameni sint strainii care au incalcat regula.

Un barbat de aproximativ 30 de ani sta in dreptul luminii. Are in brate o ginganie mica si frumoasa, cu parul negru si ochi mari, caprui. Un altul, Daniel Sofrone, pare a fi seful acestei familii de oameni ai intunericului. Este singurul care a iesit in fata, intrigat de cei care i-au calcat pragul casei, dornic sa afle ce cautam acolo. El stie tot. El poate fi, asa cum ne-a marturisit, povestitorul unor vieti prinse intre lumina si intuneric.

Vara dormim pe strada, iarna ne retragem aici

„Aici a fost beciul scolii. Am muncit mult sa il fac asa cum este, cit de cit locuibil. Peretii erau din caramida. Am dat cu ciment. Nu avem lumina, iar singura sursa de caldura este o soba. Stringem zilnic lemne de pe unde putem pentru a ne incalzi", ne explica el. Are 30 de ani, dintre care 25 i-a petrecut pe strada si in centrele de plasament. „Am copilarit numai pe strada. Am avut o viata pe care ar trebui sa o povestesc in citeva zile. Chiar si la Bucuresti am ajuns in timpul revolutiei. Am trait multe", spune el schitind un zimbet amar.

Este mic de statura, imbracat bine, cu citeva semne pe fata. „De doi ani de zile locuim in aceste conditii, insa am stat si mai rau. Vara dormim pe strada, iar iarna ne retragem aici. Insa, avem o gramada de probleme cu vecinii", marturiseste el.

Si are dreptate. „Ziarul de Iasi" a fost informat despre situatia lor de un vecin care s-a plins de mizeriile pe care ei le fac in zona. Nu au toaleta. Isi fac nevoile intr-o galeata pe care o duc la girla. Nu au apa. O aduc de la izvorul ascuns la citeva sute de metri de „casa". Dar, asa cum pot, le place ca totul sa fie curat, inclusiv trupurile lor.

Dupa apa era plecat, in acea dupa-amiaza friguroasa unul dintre locatari. Poate cel mai necajit dintre toti. El, Doroftei, nu locuieste in aceeasi incapere cu Adriana Cimpoi, cu Bogdan Neculai, singurul care lucreaza legal, cu Maricica Surdu, Diamanda Cojocaru, cu Nelu si cu Daniel Sofrone. Cu totii au stat in case de copii, dupa cum ne-au spus chiar ei. Au trecut prin mai multe centre, nu doar la „Ioan Holban".

Doroftei doarme in gaura din peretele cladirii. Aici si-a amenajat un dormitor insalubru si friguros. Pe jos este asezat un carton. Intr-un capat este asezata o galeata, iar la celalalt troneaza o gramajoara de fecale umane. „El nu traieste cu noi in casa pentru ca este murdar. Miroase! Nu il putem accepta. Noi facem foarte des curat. Este foarte necajit. Nici Nelu, fetita si sotia lui nu stau cu noi. Ii gazduim pina reusesc sa isi gaseasca ceva", spune Daniel.

Si ei au cautat o casa. Au cerut de la Primarie dar nimic. „Speram sa nu fim dati afara. Pamintul si cladirea apartin unor evrei care nu mai sint in viata. Daca se vor lamuri succesorii, noi speram sa cumparam acest spatiu. Si, speram ca nimeni sa nu ne dea afara, nici Primaria. Daca ar fi sa se intimple asa ceva, am dormi in fata Primariei", spune raspicat Daniel. Si el, dar si restul grupului, stiu ce inseamna traiul in locuri insalubre.

„Viata noastra este doar parfum si show"

In centrele de plasament, spun Daniel si Adriana, au facut scoala dar nu i-a ajutat cu nimic in viata. Au implinit 18 ani si gata. Perioada de siguranta din viata lor a luat sfirsit, fara a invata in acest rastimp cum sa si-o asigure singuri, cum sa razbata in viata. Se descurca asa cum se pricep: nu fura, muncesc pe unde apuca, fac copii, traiesc in concubinaj.

Daniel cistiga in unele zile si 50 de lei. Face de toate: aduna si vinde fier vechi, da o mina de ajutor pe ici pe colo. „Chiar daca am un venit atit de mic tot aduc in casa ce trebuie. Avem cartofi, fasole. Cumparam o piine. Ce sa facem si noi?! Sintem huliti de toti: de vecini, de politie. Nimeni nu face nimic pentru noi. Uitati-va la Adriana si Diamanda. Fetele au fost violate. Si? S-a intimplat ceva? Nimic", explica el iar prietenul sau, Lucian Petrisor Roscan il completeaza. „Viata noastra este doar parfum si show. Bibilicul si combinatia merg in ziua de astazi", spune el o vorba de duh, sugerind ca doar daca stii sa te invirti ai „succes" in viata.

Dorm pe un pat din navete de bere

Nici Petrisor nu are venituri. Traieste de zece ani cu Alexandra Rozmalin, o tinara de 19 ani cu trasaturi frumoase: blonda cu ochi mari, albastri. Este insarcinata in luna a VII-a cu primul ei copil. A mers la medic. Totul este bine. Spera ca viitorului ei copil sa-i fie mai bine decit ei, care a fost abandonata de parinti.

Ea si sotul sint singurii care nu au trait in centre de plasament. Parintii lor au vindut apartamentele si fiecare si-a vazut de drum. Se cunosc de pe cind ea avea doar 9 ani. Se iubesc in ciuda mizeriei in care traiesc.

Ei locuiesc la citiva metri de restul grupului intr-o alta cladire dezafectata. Au o camera mica insa luminoasa. Mult mai bine amenajata. Au soba. „Patul l-am facut din navete de bere pe care am pus un placaj. La inceput am dormit pe jos cu sotia", spune Petrisor.

Are 24 de ani. Vorbeste mult. El a fost singurul cu adevarat bucuros de oaspeti. Este constient de viata pe care o duce, dar, la fel ca si ceilalti, are aceeasi intrebare retorica: ce poate face?! A incercat sa se angajeze dar, la fel ca si colegii sai de suferinta, nu prea a avut unde. Iar atunci cind a reusit, a fost, asa cum zice Daniel, „tepuit" la bani. „Am muncit in constructii, dar am muncit degeaba pentru ca nu mi-au mai dat banii", spune el.

„Mai mergem si noi cind avem bani la Internet"

Pentru ei viata curge la fel in fiecare zi. Gerurile se apropie, dar sint obisnuiti. Cu o zi inainte de vizita noastra la „casa" lor, fusesera alegeri. „Ce alegeri? Cine, noi sa mergem? Pentru ce?", spune rizind in hotote Daniel. Nu le sta mintea la politica. Este frig. Trebuie sa caute sau sa cerseasca lemne si, daca nu vor primi, isi vor lua singuri.

Problemele cu vecinii vor continua, cele cu serviciul, la fel. „Avem aici o batrina cam nebuna care mereu cheama politia. Nu-i facem nimic, dar degeaba. Unuia dintre vecini i-a fost spart apartamentul si da vina pe noi, dar politia nu a aflat inca nimic. Ce sa mai discutam. Alegeri ne trebuie noua?! Traim asa cum putem", spune Daniel, resemnat, in timp ce ne arata fosta incapere in care au locuit: o camera ascunsa dupa o bucata de carton imens prins cu lacat. Acolo au „depozitul de lemne".

Resemnarea este o trasatura intilnita la toti. „Mai mergem si noi cind avem bani la Internet. Este singura noastra distractie", spune Adriana. Si ea este mamica. Dar si-a lasat copilul la centrul de plasament, iar de aici a intrat in asistenta maternala. Acum regreta. „Cind am vazut-o ultima data era mult mai slaba si mai prost ingrijita. Cu mine ii era bine. Era frumoasa si sanatoasa. Trebuie sa o scot de acolo", spune hotarita ea.

Vine Craiciunul si i-ar placea sa ii fie alaturi in ciuda lipsurilor. Un alt an se sfirseste, un alt an care s-a scurs aprope la fel. Sarbatoarea Nasterii Domnului este aproape. Iar pentru ei Craciunul poate aduce un miracol.

Centrele de plasament nu sint o solutie

Faptul ca acesti tineri nu reusesc sa se integreze in societate este, conform informatiilor oferite de Pintilii Penciuc, director adjunct la Directia Generala de Asitenta Sociala si Protectia Copilului, cauzata de personalitatea lor dificila si de problemele psihice, de dezechilibrele emotionale. Nu sistemul e de vina, crede directorul Penciuc.

„O parte dintre tinerii care termina scoala si care traiesc de mici in centrele de plasament nu se pot integra in societate si nici pe planul muncii. Sint cei care au probleme afective sau chiar psihice. Noi ii ajutam. Dupa ce ies din centru ii tinem vreo trei luni la noi pina isi gasesc un serviciu insa daca vedem ca au schimbat 3-4 locuri de munca atunci nu mai putem face nimic", explica el.

Psihologul Adrian Neculau, profesor la Universitatea „Al.I.Cuza", considera ca esecul integrarii acestor tineri in societate se explica intr-adevar si prin lipsuri emotionale, nu insa de ordin psihic „Au fost lipsiti de afectiune, nu au parcurs traseul unui copil normal. Lipsiti de aceasta invatare sociala ei nu sint echipati pentru a face fata societatii", spune el, adaugind ca organizarea centrelor de plasament nu e o solutie buna pentru formarea acestor copii, pentru insanatosirea emotivitatii lor ranite sau reprimate.

Solutia pentru ca acesti copii sa se simta mult mai aprope de tot ceea ce inseamna familie, crede profesorul Neculau, este organizarea lor in familii de cite trei-patru persoane – chiar daca sint sub protectia statului. De altfel, asa traiesc si dupa ce ies din centre. Se aduna in grupuri mai mari, incercind sa devina o familie.

Doar anul acesta au iesit de pe bancile scolii si din centrele de plasament 280 de tineri. O parte dintre ei, care nu au sustinere familiala au fost preluati de ONG-uri. Traiesc in apartamentele fundatiilor si fac cursuri de reincadrare in munca. Chiar daca ei au invatat la scolile profesionale o meserie, acestea nu mai sint cerute pe piata muncii.

„Este adevarat ca toti sint calificati la scoli insa fac meserii care nu mai sint cautate pe piata muncii la ora actuala. De exemplu exista o meserie de „gauritor", care nu mai are cautare. Cred ca problema aceasta poate fi rezolvata doar de Ministerul Educatiei care ar trebui sa diversifice curriculumul scolar. Mai sint o parte dintre absolventi care, pe linga faptul ca nu se incadreaza pe piata muncii nu se integreaza nici in viata sociala. Sint cei care stau in centrele de plasament de la virste fragede", spune Penciuc.

Si atunci ce se poate face pentru cei care nu reusesc singuri? Solutia oferita de Penciuc este o colaborare mai strinsa intre Stat, scoala si directiile sociale. Acestea sint deocamdata doar vorbe,  teorie. Realitatea este asa cum am vazut-o in adapostul din Tirgu Cucu.