Contemporani cu epoca de piatra

La doar citiva kilometri de Focsani, in cele trei blocuri ce au servit odata drept locuinte de serviciu muncitorilor de la fostul Complex de crestere a animalelor „Suintest”, au mai ramas sa-si duca zilele vreo 15 persoane. Acestea traiesc ca pe vremea lui Pazvante, fara curent electric, fara apa si, unii dintre ei, fara nici o sursa de incalzire. „27 de ani am muncit la Suintest si tot de atunci locuiesc aici. Pe 1 martie facem doi ani de cind nu avem curent. Apa o caram de la fintina de peste drum, ca sa avem cu ce ne spala si ce turna in WC”, spune una dintre locatare.
Cele citeva familii ramase sa locuiasca in blocul „Suintest” par desprinse de contemporaneitate. Tuturor acestor oameni le-a iesit din reflex sa apese pe intrerupator ca sa aprinda becul. Ei au capatat insa alte reflexe, specifice involutiei umane, cum ar fi scaparatul chibritului pentru aprinderea lampii sau luminarii si aruncatul galetii de apa in WC, dupa fiecare folosinta. S-au invatat cu aceste practici „ca tiganul cu scinteia” si din pacate, nici nu spera sa se produca vreo schimbare. Unii dintre ei, care au dispus cit de cit de ceva finante, si-au cumparat cite un godin si ceva lemne pe care le-au stivuit in curte sau pe holul blocului. Altii si-au pritocit in bucatarii sobe ca pe vremea bunicii, insa nu au ce baga in ele. „De 20 de ani stam aici. Daca ne da afara, nici nu avem unde sa ne ducem decit la mama, dar acolo tata-i betiv si ne arunca pe drumuri. Are si ea doar doua camere, in care sta si-un frate. Ce sa facem, trebuie sa raminem intre peretii astia care ne-au distrus viata. Am facut o soba din caramida pe care pot sa si gatesc. Acum butelia mi s-a terminat, bani n-am, lemne nici atit. Am zis ca ma duc pe cimp sa adun crengi”, spune Maria Mateias, de 42 de ani, mama a trei copii. Una din fetele ei este inca eleva, in clasa a IX-a, la un liceu din Focsani. In fiecare zi, pe orice vreme, ea trebuie sa faca kilometri pina la soseaua principala de unde, daca are noroc, prinde vreo ocazie. Iar cind se intoarce acasa, mai trebuie sa-si faca si lectiile asa ca aprinde luminarea si se straduie sa fie in rind cu colegii ei in casele carora lumineaza becul. „Cind era mai cald statea afara cit mai era lumina, ca sa poata citi. O ducem greu tare. Mincarea se strica, fiindca n-avem frigidere si hrana rece daca iau, tot nu tine. Traim din salariul sotului, care lucreaza ca sofer la Constanta. Vine acasa la o luna, doua si mai mult de trei milioane nu aduce. Eu am diabet, fac insulina, ar trebui sa tin regim… fasole si cartofi, asta-i regimul meu. Ca ma enervez citeodata si mai bat si fata de nervi. Mai vine si pe la sapte seara de la scoala si-mi fac ginduri sa nu pateasca ceva pe cimpul asta”, se vaita sarmana femeie.
„Nu ne-au permis sa platim curentul nici macar in rate”
Daca n-ar fi rufele intinse pe la unele geamuri sau pe sirmele din curte, ai zice ca respectivele cladiri sint demult parasite. Ochiurile de geam sparte, usile mizere, ferecate cu lacate sau pur si simplu cu sfoara, holurile cu tencuiala cazuta si mai ales ciinii, atotstapinitori, te duc cu gindul ca acolo s-a intimplat cine stie ce tragedie in urma careia au sucombat toate fiintele bipede. De atita liniste, iti pare ca fiecare pas pe care-l faci se aseaza pe trepte cu ecou. Un ecou straniu, de care-ai vrea sa te feresti indemnat de firesc-omenescul simt de conservare. Unele usi au montate sonerii din vremurile bune, pe care esti tentat sa apesi. Te trezesti intinzind degetul spre buton si te surprinzi apoi intrerupind gestul intr-o tardiva constientizare a realitatii in care ai intrat. Te simti stinjenit si te apuci sa bati in lemnul jerpelit al usii. Mai intii incet, apoi din ce in ce mai tare, in speranta ca iti va raspunde de dincolo vreun sunet omenesc. Nu-ti deschide nimeni si te simti spionat. Parasesti o usa, doua, trei… Cind speranta incepe sa-ti dispara, una din usi se deschide cu zgomot. Tocmai la timp ca sa te salveze de amenintarea catelei aparuta pe hol. „Haideti repede, sa nu va muste”, ne invita femeia iesita in intimpinare. Zenuta Olteanu are 51 de ani locuieste in bloc de 27 de ani. Odata trecut pragul, te trezesti iar in civilizatie. Un apartament curat si pus la punct, in care frigul toamnei se face simtit. „27 de ani am muncit la Suintest, ca tehnician zootehnist. Aici am locuit mereu. Pe 1 martie vom face doi ani de cind nu avem curent. Patronul care a fost a dat faliment, n-a platit datoriile dintre care cea mai mare era la lumina iar noua nu ne-au permis sa platim macar in rate, ca au zis ca nu sintem proprietari pe apartamente. Ca sa ne incalzim am cumparat un godin, care oricum nu pastreaza caldura. Iar televizorul l-am legat la bateria de la masina. Puteti sa va uitati cite pete sint pe hol si cum a ars acidul presurile, de atita urcat si coborit bateria. Ca sa putem folosi WC-ul umplem cada cu apa adusa de la fintina de peste drum. S-a depus piatra pe toata cada. Am tot facut cereri si plingeri peste tot dar ni s-a spus ca nu se baga nimeni sa ne rezolve situatia, ca sint locuinte de serviciu. Am facut cerere pentru alta locuinta, dar citi n-or fi care stau la rind pentru o casa”, a povestit cu tristete femeia.
Fara sansa
Blocurile Suintest, impreuna cu locatarii lor, par ca agonizeaza. Parca s-a oprit timpul in loc in acel spatiu uitat de toata lumea, in care traiesc – fiecare in coltisorul lui – copii, batrini si adulti. Oricine vrea sa se convinga, nu trebuie decit sa faca o vizita la acele cladiri, devenite parca vestigii ale vremurilor demult trecute. Culmea este ca pentru oamenii ce traiesc in ele, vremurile trecute au fost net superioare prezentului. Si drept urmare, acestia s-au si saturat sa lupte. (Laura BREANA, Catalina NASTASE)