„Daca te prindeau ca te rogi, te puneau sa speli WC-urile”

Focsaneanca Ionica Dobrin a razbit in viata desi a avut nesansa ca de mica sa fie abandonata intr-un orfelinat. Desi putini dau sanse copiilor din leagan, Ionica Dobrin a invatat si a devenit psiholog pentru copii seropozitivi, pentru ca, in urma cu doi ani, sa infiinteze in judetul nostru, prin intermediul programului Phare, Centrul de tip familial „Sfinta Maria” Golesti, loc in care sint ingrijiti 15 copii cu HIV-SIDA. Unitatea a capatat o trista celebritate in 2002, cind satenii s-au opus violent venirii copiilor, considerind SIDA mai rea decit lepra. Ionica Dobrin a batut atunci la fiecare poarta si le-a explicat satenilor, pe limba lor, ca SIDA nu se ia prin aer si nici prin lacrima unui copil bolnav. Putini au stiut atunci ca ea are si alte ratiuni pentru se lua la trinta cu prejudecatile oamenilor. Intre timp, serviciile implementate in casuta de tip familial din Golesti au devenit model de buna practica, iar Ionica Dobrin a fost solicitata sa dea o mina de ajutor la Bucuresti, in cadrul proiectelor Autoritatii Nationale pentru Protectia Copilului si Adoptie.
Multi s-au intrebat cum a reusit „o mina de fata” sa lupte cu intoleranta si prejudecatile oamenilor care au vrut sa blocheze drumul comunal pentru a-i alunga pe copii infectati cu HIV-SIDA. Ei bine, psihologul Ionica Dobrin nu a rabdat ca aceste suflete batute de soarta sa mai fie ranite inca odata. Si asta pentru ca ea insasi este un copil abandonat si a simtit din plin ce inseamna sa fii respins de ceilalti. Desi a trait multi ani in orfelinate, a invatat sa lupte pentru ea si pentru ceilalti. Si-a construit o cariera frumoasa si a devenit sprijin pentru cei parasiti si nu numai. Desi se stia ca este cea mai titrata angajata a Directiei pentru Protectia Drepturilor Copilului Vrancea si ca lupta ei impotrivia prejudecatilor se datoreaza nu numai principiilor profesionale, Ionica Dobrin a acceptat cu mare greutate sa vorbeasca despre ea. A promis ca o va face atunci cind satenii din Golesti se vor linisti si copiii vor fi primiti la scoala in sat. A fost poate un pariu cu ea insasi. Sau poate a facut-o pentru a da un exemplu copiilor din centrele de plasament…
„Dadeau cu biciul in noi, cu picioarele…”
„Provin dintr-o familie sociologic dezorganizata. Tatal meu a fost inginer, iar mama nu avea decit zece clase. S-au iubit, dar el nu a vrut sa se casatoreasca cu ea pe motiv ca nu provenea dintr-o familie buna. Mamei i-a fost frica sa mearga cu mine acasa, pentru ca lumea satului este mai severa. A preferat sa ma
abandoneze decit sa se spuna ca a fost femeie usoara. Nu a fost suficient de puternica”, ne-a marturisit Ionica Dobrin. Chiar daca a fost parasita intr-un leagan, norocul nu a parasit-o. „Cred ca am avut un inger pazitor deasupra capului”, spune ea. La trei ani
a fost luata din orfelinat de calugaritele de la Manastirea Cotesti. „Am invatat sa scriu si sa citesc cu maicutele, numai ca nu am fost la scoala. La 10 ani m-am intors in Centrul de Plasament Dumitresti. Din fericire, lucrurile s-au aranjat la minister, astfel incit, dupa citeva teste, am intrat direct in clasa a VI-a. La Dumitresti am avut o profesoara care a fost pentru mine ca si mama mea. Desi am fost abandonata, in acea perioada nu prea am stat in casa de copii. Nu am avut timp sa se lege metehnele de mine, ca sa spun asa, pentru ca diriginta mea, Valerica Beizadea, m-a luat la ea. Stateam mai mult pe la dinsa si nu ca sa ma puna la treaba, ci ca sa ma formeze ca om”, isi aminteste de femeia careia ii poarta o adinca recunostinta. Aceasta nu inseamna ca cea care a devenit psiholog pentru orfani nu a simtit pe propria piele ororile care se derulau in spatele zidurilor impersonale din casele de copii. „Mergeam la scoala, dar, cum nu aveam cu ce sa ma incalt, rupeam haine si imi invaluiam picioarele in ele. Ne duceau in pielea goala la baie sa ne spalam cu apa rece. Dadeau cu biciul in noi, cu picioarele… Daca te prindeau ca te rogi la Dumnezeu, la ora 5.00 iti dadeau desteptarea si te puneau sa speli veceurile. Era groanic! Era o adevarata penitenta. Nici haine nu-mi dadeau. Cind te bateau cu biciul, nu te bateau ca aveau ceva special cu tine. Pur si simplu dadeau ca intr-o turma. Nu conta daca erai sau nu vinovat. Te nimereai acolo, luai bataie! Era o tehnica de educare folosita la acea vreme in casele de copii. Dar asta nu era nimic fata de foame! Bataile le suportam, suportam sa stau cu picioarele goale, frigul din camin, dar cu mincarea era groaznic. Era foarte putina mincare… Daca erai mai firav, ramineai nemincat”, isi aminteste de copilarie, cu ochii in lacrimi. Spune ca ar fi fost minunat daca ar fi fost psihologi in centre pe vremea aceea, cum sint acum. Singurul sprijin moral erau unele profesoare, care ii intelegeau si ii mai ascultau pe unii copiii.
„Imi spuneam ca eu trebuie sa fac scoala”
Dupa terminarea gimnaziului, conducerea caminului din Dumitresti a decis sa trimita toate fetele la scoala profesionala, pentru a deveni croitorese. „Eu vroiam sa fac liceul. M-am dus la examen si, intentionat, am dat foaia goala. Ulteior m-au mutat la un camin din Panciu si m-au angajat la fabrica de tricotaje. Aveam mai putin
de 16 ani si lucram in schimburi. Imi era foarte greu si mai greseam. Mereu imi spuneam ca eu trebuie sa fac scoala, sa nu ramin o simpla muncitoare in fabrica. In cele din urma am dat la seral si, timp de patru ani, dimineata lucram in fabrica si seara mergeam la liceu”, isi aminteste Ionica Dobrin. La liceu si-a gasit un alt „inger pazitor”, „doama Maria Lupu, profesoara mea de filozofie”. „Acolo se credea ca toti copii de la casa de copii fura. Vazind ca sint un om integru, doamna m-a invitat la dinsa acasa. A inceput sa lucreze cu mine, m-a pus sa citesc si m-a luat copilul ei de suflet. Ea mi-a insuflat dragostea pentru psihologie”.

De la femeie de serviciu la psiholog
Dar pina sa devina psiholog, Ionica a fost nevoita sa munceasca pe brinci. A terminat cu mari sacrificii un colegiu de asistenta sociala, dar a fost angajata ca supraveghetoare de noapte si mai apoi femeie de serviciu in casa de copii in care fusese parasita. „Mi s-a spus ca nu pot fi asistent social acolo. S-a mers pina intr-acolo incit mi-au trecut si in cartea de munca ca am fost femeie de serviciu. In cele din urma am intilnit oameni care si-au dat seama ca merit mai mult”. Desi i s-au pus piedici si a fost data la o parte in multe rinduri, Ionica a perseverat. Dat fiind faptul ca „cei sapte ani de acasa” si i-a petrecut in manastire, initial a vrut sa urmeze teologia, dar a fost nevoita sa renunte pentru ca nu avea bani sa se intretina la facultate in Bucuresti. In cele din urma a fost angajata ca asistent social la Directia pentru Protectia Drepturilor Copilului. „Domnul director Danut Ceamburu m-a asimilat ca pe un om bun, care poate sa puna mina pe treaba si sa lucreze pentru copii… M-a sustinut intotdeauna. Dar eu vroiam sa urmez psihologia pentru ca am simtit ca trebuie sa fac ceva pentru copii. Ca asistent social ii ajutam doar la nivel comunitar, dar copiii aveau mare nevoie de psiholog. In sufletul meu imi spuneam mereu ca voi fi psiholog”, ne-a mai dezvaluit Ionica Dobrin.
„M-a rugat sa-l tin de mina inainte de a muri”
In perioada in care si-a luat licenta in psihologie, Ionica Dobrin a aflat ca proiectul intocmit de ea pentru constructia unei case in care sa traiasca micutii HIV-SIDA a fost aprobat de oficialii de la Uniunea Europeana. Se intimpla in anul 2000. „Fiind asistenta sociala a copiilor, stiam toate nevoile lor. Am pus pe hirtie totul, pina in cele mai mici amanunte, de la implementare, tehnici de lucru, pina la personal. Asistenta sociala de la Golesti este sotia preotului, si asa am depus la dosar si adeverinta ca avem si teren. Am dovedit ca avem nevoie de asa ceva, intrucit acesti copii sufereau foarte mult. Recunosc, m-am folosit si de faptul ca provin dintr-o casa de copii si stiu ce se intimpla acolo. Am primit 200.000 de euro pentru copii. M-am rugat mult la Dumnezeu sa ma ajute sa-i scot pe copii din ghearele mortii. Mureau multi, se stingeau cite doi, trei pe an, pentru ca nu aveau conditii de viata. Am avut un copil care m-a rugat sa-l tin de mina inainte de a muri. Nimeni nu ne dadea masina sa-i transortam. Ii duceam cu caruta la groapa. Era un alt copil caruia ii era frica de moarte. Ii spuneam povesti despre soare, lumina, il incurajam sa lupte. Ii era atit de frica de moarte acelui copil incit pe mine m-a speriat. M-a strins puternic ce mina si a murit. Pina sa vina in centru, copiii nu facusera niciodata baie in cada. Am luat mirosuri pentru baie, am umplut cada de spuma… Erau atit de slabi, ca stateau deasupra apei. Centrul a devenit o casa pentru ei”, ne-a povestit Ionica Dobrin.
Hot line pentru bolnavii de SIDA
Intrucit erau in pericol de moarte, copiii au fost mutati din leagan inainte de a se finaliza casa din Golesti. „Cei de la Phare au cerut ca in regim de urgenta sa mutam copii de acolo pentru binele lor. Timp de sase luni am rabdat de foame, pentru ca nu am primit nici un ban in calitate de manager de proiect. Desi aveam dreptul sa fiu seful acestui centru, am facut totul fara nici un ban. In cele din urma, cei de la Phare l-au sunat pe director si i-au impus sa nu fiu numai sef spiritual. Cred ca nu avea curaj sa-mi dea functia. Initial, colegii au crezut ca sint om de paie, dar am aratat capacitate de conducere si le-am cerut angajatilor sa respecte tehnicile din proiect si sa-si faca munca cu responsabiltiate. Multumim celui de sus, din 2002 nu ne-a mai murit nici un copil. Centrul a fost imaginat ca o casa, ca o familie. Copiii au baie in camera, au flori, au intimitate. Au tot ce le trebuie ca sa se simta bina”, ne-a detaliat psihlogul Ionica Dobrin. Serviciile pentru copiii infectati cu HIV nu s-au oprit aici. „Am infiintat la parterul Centrului Serviciul de consiliere si terapie psiho-educationala, care se adreseaza tuturor copiilor seropozitivi din judet. Exista si o linie telefonica speciala pentru bolnavi. Unii nu au curajul sa-si spuna numele. Spun doar ca vor sa vorbeasca cu domnisoara…”.
S-au schimbat vremurile in casele de copii
Psihologul Ionca Dobrin spune ca, intre timp, copiii seropozitivi au crescut, au devenit adolescenti, iar problemele cu care se confrunta sint cu totul altele. „Unii s-au schimbat doar fizic, nu si psihic pentru ca sufera de intirzieri mintale. Altii au evoluat. Prea mult se intervine cu terapie medicamentoasa. In plus, trebuie lucrat la stima de sine, pentru ca nu au incredere in ei. Au mare nevoie de afectiune, de apreciere, de a se simti accceptati. Sint mari si trebuie sa ne asteptam ca se pot indragsti…”. Si viata din casele de copii s-a schimbat intre timp. „Am auzit ca acum ii «bat» copiii pe angajati…”, spune ea. Ionica Dobrin a decis sa se dedice copiilor, cu care are o relatie speciala . Intre timp si-a luat un master in psihologia copilului seropozitiv si se pregateste intens pentru doctorat. A ales ca tema tot maladia SIDA si anume adaptarea psiho-emotionala a adolescentilor aflati in stadii de boala avansate. Intre timp a primit propunerea de la lucra in minister, dar spune ca nu ii va abandona pe adolescentii de la Golesti, pe care ii va vizita ori de cite ori va avea ocazia.
Propria familie, un vis
In adolescenta, Ionica a pornit pe urmele istoriei personale. Si-a intilnit parintii, dar a fost respinsa pentru a doua oara. Nu a reusit sa lege o relatie cu nici unul dintre ei. „Mama era casatorita, iar sotul ei a luat-o la bataie cind a aflat ca are un copil din flori. Cind a aflat ca mai exist, tatal meu mi-a spus sa-l iert ca nu ma poate recunoaste. Acum doi ani a murit intr-un accident. Am doua surori, m-am vazut cu ele, dar n-am pastrat legatura pentru ca nu am simtit ca ele vor asta, iar eu sint un om cu bun simt. Pur si simplu am vrut sa stiu de unde ma trag”. Isi doreste mult sa aiba o familie, desi i s-a intimplat ca si la acest capitol sa fie respinsa doar pentru faptul ca a crescut intr-o casa de copii. (Silvia VRINCEANU)