Degetica din Nistoresti

Nici astazi, la 30 de ani, Dorina Anutoiu, din Nistoresti, nu poate spune ca s-a obisnuit cu situatia sa. A lasat-o Dumnezeu sa vina pe lume fara sa-i mai ingaduie sa creasca. Femeia sufera de nanism acondroplazic, ceea ce nu i-a lasat trupul sa ajunga la mai mult de vreo 90 de centimetri. Pentru aceasta femeie, lumea inconjuratoare este una de „Gulliveri” in mijlocul careia s-a trezit obligata sa traiasca o viata frustranta, de liliputan.
Pentru cele mai mici nevoi pe care a trebuit sa si le asigure, Dorina a dus – deseori involuntar – o adevarata lupta. Cu ea insasi in primul rind si mai apoi cu restul lumii, cu prejudecatile intilnite la tot pasul si cu deseori ingusta minte omeneasca. Citeodata evita sa iasa din casa, satula de privirile ca la circ pe care pare ca le atrage ca un magnet. Ce-i drept, nu vezi in fiecare zi o fiinta cu statura unui copil de citiva anisori, terminat cu o fata de adult. Pe de o parte, Dorina a inteles aceasta curiozitate a semenilor si de voie, de nevoie, a acceptat-o. Ceea ce i se pare insa nedemn pentru cei din jurul ei, sint jignirile pe care acestia i le arunca. „Pina la 14 ani nu mi-am prea dat seama ca sint altfel decit ceilalti copii. Ziceam ca poate asa sint eu, mai mica. Dar prin clasa a VIII-a au inceput copiii sa rida de mine, ma strigau in toate felurile si de atunci tot asa am dus-o”, povesteste Dorina.
Am intilnit-o zilele trecute. Venise la Tirgul de la Tichiris, impreuna cu mama si cei doi frati ai sai. Bine-nteles, cu toata aglomeratia, femeia sarea in ochii tuturor. Dar cum venise sa-si asculte fratele cintind, Dorinei putin ii pasa. De-abia in momentul in care reporterii nostri au abordat-o, a lasat sa se inteleaga ca este constienta de handicapul care a stigmatizat-o. „Haideti sa vorbim intr-un loc mai ferit, ca se uita toata lumea asta si ma jignesc din nou”, si-a adresat ea rugamintea. Era imbracata frumos, cu o haina din piele, strinsa cu cordon la mijloc, cu o fusta din stofa de sub care ieseau doua piciorute minuscule, incaltate cu pantofiori ca de papusa. Cu poseta pe-un umar a pornit-o spre locul ferit de lume, acolo unde a aratat adevarata dimensiune a ofului ei. „Citeodata sint rai oamenii. E adevarat ca sint mica, dar am suflet si simt si eu ca oricine altcineva. As fi vrut sa ma pot face bine, am fost la tot felul de comisii dar nu exista rezolvare pentru boala mea. Asa m-am nascut. Cit am fost copil n-a fost asa de rau dar cind am crescut am vazut diferentele. Am facut doar 10 clase, as fi vrut sa fac si eu o meserie, sa am salariul meu, dar nu am avut unde. Asa ca astazi iau pensia de handicap”, spune Dorina. Cu tot necazul pricinuit de aspectul sau diferit, este o femeie normala, care si-a dorit dintotdeauna o viata normala. „Oricine simte nevoia unui prieten, dar oamenii in situatia mea sint priviti altfel. Bine-nteles ca as vrea sa ma casatoresc, sa am familia mea. A fost odata sa vina cineva, dar nu era asa cum sint eu si-am refuzat. Mi-ar place sa am un sot de conditia mea, dar pina acum nu am gasit. Sa fie si deschis la suflet si sa aiba si cu ce se intretine”, subliniaza femeia.
„Cite lacrimi n-am varsat pentru copila asta”
Obisnuita sa-si vegheze copila asa cum facea in copilarie, mama Dorinei, Veronica Anutoiu, a venit repede sa vada ce se intimpla. Faptul ca primul ei nascut a venit pe lume cu handicapul acesta i-a apasat greu toti cei 30 de ani care au urmat, cu toate ca a mai daruit vietii inca doi flacai sanatosi si frumosi. „Dac-ati stii cite lacrimi s-au varsat pentru fata asta! N-am stiut ce are pina la doua luni si jumatate cind m-a chemat doctorul si mi-a spus «stiti, copilul dumneavoastra nu se dezvolta». Aveam 18 ani si era primul meu copil. Am fost cu ea peste tot, si la medici si la vraci, am vrut s-o duc si-n Rusia, ca auzisem ca este acolo un doctor care vindeca. Dar a mai fost cineva inaintea noastra si s-a intors de acolo nenorocit. M-au jignit foarte multi oameni, mi-au spus ca nu-i copilul meu, ca am luat-o de crescut. M-au suparat multi si nu inteleg de ce au scos asa vorbe cind fata este nascuta chiar acasa!”, povestea mama Dorinei. Nu stie ce se va intimpla cu fata ei cind ea va trebui sa plece spre cele vesnice. Si nici daca Dorina isi va gasi vreodata perechea cu care sa-si imparta bucuriile si tristetile. Traieste doar in prezent sperind ca Dumnezeu, in maretia lui, va aduce lumina si bucurie si in sufletul fetei sale, nedrept batuta de soarta. (Laura BREANA)