La rind, la comisia de expertiza

Nu mai este un secret pentru nimeni, cu atit mai mult pentru persoanele cu handicap si insotitorii lor, ca e destul de dificil sa se ajunga la sediul ISTPH. Oricine doreste sa vada cu proprii ochi cit efort inseamna pentru batrinii cu handicap sa urce sau sa coboare inca si inca o treapta a celor trei etaje sau ce cosmar reprezinta pentru persoanele cu handicap locomotor strabaterea respectivul drum, nu trebuie decit sa stea sa priveasca, la usa cladirii, derularea acestui spectacol trist. Ca o consolare pentru drama traita si inteleasa cu adevarat numai de ei, vin povestile depanate in orele de asteptare petrecute pe bancile din antecamera Comisiei. Unii se cunosc demult, si-au intilnit necazurile in acelasi hol. Altii de-abia incheaga aici noi cunostinte. Iar ceilalti asteapta muti si inchisi in durerea lor, sa le mai vina inca si inca odata rindul.
Poti intilni aici oameni din toate categoriile sociale. Se diferentiaza net unii de ceilalti mai ales prin atitudine, apoi prin imbracaminte, dar in special prin cantitatea umilintei revarsata din priviri. Resemnarea o intilnesti mai ales la cei mai saraci dintre saraci, la cei apoape total neputinciosi, atit trupeste cit si materialiceste.
"N-am pe nimeni, maica"
Dintre cei prezenti ieri la orele prinzului in holul ISTPH, Maria Lacatus se distingea net. Astepta, asezata pe una din banci, iar trupul ei firav parea apasat prea greu chiar si de haine. Cei 75 de ani pe care-i are par demult depasiti, daca e sa te iei dupa zbirciturile fetei. De-abia mai merge. "M-au chemat la comisie dar acuma m-au aminat pe 23 ianuarie. N-am pe nimeni, maica, n-am copii care sa ma ajute. Noroc de omul asta, ca m-a adus el pina aici, ca singura eu nu puteam sa ajung", spunea, cu glas slab, intretaiat de accese furioase de tuse, batrina. Mai mult decit boala o speria faptul ca cine stie, poate ca pe 23 ianuarie va fi trecuta din gradul II, in gradul III de handicap si atunci va ramine pur si simplu fara nici un venit. Asa a inteles ea, de cind asteapta pe holul acela, ca unora li se modifica situatia, odata cu trecerea prin comisie. "Ca s-o aduc aici am platit 50 de mii de lei unui om cu masina. Tot el o duce si inapoi, asa m-am inteles, dar trebuie sa-l platesc din nou. De-abia am urcat-o pina aici, greu am s-o si cobor, ca pe linga faptul ca nu vede deloc cu un ochi iar cu celalalt vede de-abia un sfert, mai are probleme si cu piciorul, si cu plaminii. Dupa numai citiva pasi trebuie sa se opreasca sa se odihneasca, sa poata respira", spune Nicolae Labunt, cetateanul care o insotea si care ii poarta de grija atit cit poate, de patru ani. Tot el a povestit ca batrina locuieste intr-o darapanatura de casa, spre bariera Vilcele, pe care a acoperit-o el cu un val de carton, ca sa n-o mai ploua. Ca n-are pamint, n-are ce minca si nici pe nimeni care sa-i poarte de grija. Si ca lemnele cu care sa se incalzeasca iarna asta sint pe sponci. "De la 7.30 am venit aici si uite, acum e prinzul. I-am luat un compot sa mai prinda putere, ii dau cu lingura. Mai mult zeama o maninca, fructele nu le prea poate inghiti", spune barbatul. Cumva, Maria a avut totusi noroc. A gasit un suflet de om care sa o duca si s-o aduca la comisie ori de cite ori este nevoie. Altii insa, n-au nici bafta asta.
"Trei etaje se urca cam greu"
Pentru Vasile Cherciu, de 29 de ani, din Jaristea, cirjele au devenit a doua pereche de picioare. Nu se mai intreaba de ce tocmai el, nu mai crede ca se va face bine, dar nici sa se resemneze n-a putut, cu conditia lasata de Dumnezeu. Asa s-a nascut, cu picioarele strimbe. Iar cel mai greu i-a fost poate in copilarie, cind batutul mingii alaturi de ceilalti baieti insemna doar inca o dorinta bine ascunsa. Nu s-a casatorit si nici nu stie daca va reusi sa-si intemeieze o familie vreodata. Nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca nu stie daca va exista vreo fata care sa il accepte asa cum e. "Am gradul I de handicap, asa m-am nascut. Toata viata am fost nevoit sa merg cu cirje. Astazi am fost chemat la comisie pentru ca au trecut cele 12 luni cit era valabil certificatul. La ora 9.00 am ajuns, am venit cu microbuzul de la Jaristea, dar astea trei etaje pina aici se urca tare greu. Inca nu am intrat la comisie, trebuie sa mai astept. La gradul I de handicap beneficiez de insotitor, dar nu am. Sint singur. Am doua surori care stau in Bucuresti, parintii au murit… Stau singur", povesteste tinarul.
Acestea sint doar doua dintre povestile oamenilor prezenti ieri in sediul ISTPH. Doua existente dintre atitea altele pe care soarta le-a condamnat la o altfel de viata. Conditia de persoana cu handicap este si asa acceptata cu greu, in principiu, de oricine ar fi in cauza. Iar adaptarea la nevoile si traiul dupa alte coordonate decit cele ale unui om normal este si mai grea. Ca societatea nu ii ajuta cu aproape nimic nu mai este nici un secret pentru nimeni. Si nici ca sint marginalizati, poate si ironizati uneori de cei ce se cred normali. Si atunci, de ce sa le fie ingreunata existenta si prin lipsa de conditii "oferita" tocmai de cei ce ar trebui sa le apere drepturile? E intrebarea pe care n-o rostesc, dar care pilpiie in mintea tuturor. (Laura BREANA)