La scoala, cu tenisii rupti

Petrica are aproape sase ani. E unul din miile de copii necajiti, care simte ca inceputul clasei I nu inseamna altceva decit griji in plus pentru parinti. Baietelul este din Roman, iar toata vara si-a petrecut-o la o ferma din Odobesti, unde ai lui au muncit cu ziua. Acum a venit vremea sa plece acasa. Pe 15 septembrie va trebui sa mearga la scoala, dar singurii sai tenisi sint rupti…
Ieri dimineata, pe treptele magazinului Zanfir, vizavi de Casa de Cultura, o femeie incadrata de doi copii amariti atragea atentia trecatorilor. Nu prin mina intinsa, ci prin imaginea ponosita, nesfirsit de trista si prin privirea necajita cu care isi mingiia din cind in cind micutii. De-a dreapta si de-a stinga, ingramaditi in ea, un baietel si o fetita de-abia ce indrazneau sa ridice privirea spre trecatori. Parea ca se simt jenati de situatia in care ajunsesera. „Am opt copii acasa, cea mai mare are 16 ani si cel mai mic doi ani jumate. I-am dat la scoala, fata cea mare este la liceu, am avut frica lui Dumnezeu si am zis sa-i cresc asa cum trebuie, sa aiba un viitor. Dar este foarte greu, numai eu stiu cum ma descurc. Acum a venit vremea sa-l dau si pe Petrica in clasa I. Ne da rechizite de la scoala, dar n-are haine. Iar bani prea multi n-am strins cu munca. Ce sa fac? Sa-l trimit descult? Am zis ca-i orasul mai mare decit Romanul si poate adun macar de-o pereche de incaltari”, a spus Viorica Petcu, mama celor doi copii. Auzind ca despre el este vorba, Petrica incerca de zor, dar fara folos, sa-si ascunda rusinat, tenisii de care abia ce se mai tineau talpile. Fara jena, mama lui i-a luat piciorutele in palme ca sa ne arate ca nu minte. Dincolo de materialul mizer, degetelele pustiului prinsesera culoarea prafului amestecat toata vara, printre rindurile de vii. Un copil necajit, ca atitia altii, pentru care mersul la scoala va insemna, pe linga buchiile alfabetului si constientizarea umilintei. Acea umilinta impusa de saracia extrema in care a fost sortit sa traiasca. Pe care Petrica inca n-o cunoaste dar care se poate citi pe larg, in ochii surorii lui mai mari, care a razbatut deja pina in clasa a V-a. „Acasa traim toti zece in doua camarute. Singurul venit e alocatia copiilor. De aia venim vara sa muncim pe la ferme. Dar si aici, raminem cu 75 de mii la zi, ca 25 de mii de lei ne ia pentru dormit. Sa spun drept, am crezut ca razbatem, dar din ce trece timpul, e din ce in ce mai greu. Mai greu ca acum parca nu ne-a fost niciodata”, sopteste sarmana femeie.
Si ea si copiii stiu ca trebuie sa se intoarca din nou acasa. Vor trebui sa razbata peste inca o iarna. Vor face foamea din nou, ingramaditi toti zece in doua paturi amarite ale unei maghernite din lut. Dar incaltati sau nu, copiii vor merge la scoala. Cu acea ambitie nascuta numai din neajunsuri, de mina cu acea vointa de neinvins, singura prin care si-ar putea depasi conditia. Vor reusi? (Laura BREANA)