Povestea unei vieti de 100 de ani

Fostul invatator Valeriu Dascalescu nu a vrut sa mergem noi la el, ci a venit el la redactie, pe jos, impreuna cu fiica

"Sa va spun tot de la inceput. Sint invatator pensionar, veteran de razboi, ranit si decorat", asa incepe povestea lui Valeriu N. Dascalescu, barbatul care implineste 100 de ani pe 16 august. In ciuda virstei, Valeriu Dascalescu tine minte in amanunt tot ce i s-a intimplat in viata si povesteste cu o claritate ce ar putea fi invidiata de multi oameni mai tineri. Batrinul vorbeste organizat pe etape, ca si cum ar face rezumatul unui roman; e poate un semn al vietii lui dedicate invatamintului. Fostul invatator isi povesteste viata in functie de momentele importante pe care le-a trait, razboiul, intilnirea cu cea care avea sa-i devina sotie, construirea scolii din sat sau colectivizarea. Expresia fetei i se schimba in functie de ceea ce-mi povesteste. Se vede incrincenare la amintirile din razboi, dar apare un zimbet nostalgic cind gindurile i se intorc la cea pe care a iubit-o aproape 60 de ani.

Ranit in razboi

"In 1910 m-am nascut, pe 16 august", incepe batrinul sa povesteasca. A urmat Scoala Normala "Stefan cel Mare" din Falticeni, chiar daca tatal sau, preot de meserie, vroia sa-l trimita la seminar. Si-a luat "Diploma de capacitate de invatator" in 1930 si a inceput activitatea didactica la Scoala Generala din satul Buda, comuna Lespezi. Pina in 1949 a fost inregistrat ca invatator aici. In 1940 insa a fost concentrat, iar anul urmator a fost mobilizat in armata romana, care era in razboi pentru dezrobirea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. Fostul invatator e o adevarata carte de istorie si tine minte datele de parca abia s-au intimplat. Nu prea apuc sa-l intreb eu ceva, pentru ca el stie ce este important de spus si ce nu. "Stati ca va spun eu", aud de multe ori pe parcursul intilnirii noastre. "In luptele de la Odessa a fost pe viata si pe moarte, numai la Verdun a mai fost asa. Atunci armata romana a inceput sa inconjoare armata sovietica si la 1 septembrie 1941 am fost ranit pe front. Am ajuns foarte greu la un punct de ajutor medical, si de acolo ne-au luat cu masinile si ne-au dus la Tiraspol, de unde am fost urcati in trenuri", isi aduce aminte barbatul. Trenurile s-au oprit la Iasi pentru cei care erau mutilati, fara miini, fara picioare. Soldatul Dascalescu a mers insa mai departe, pina la Galati, la Spitalul Militar. Piciorul lui deja era in cangrena si abia dupa zece zile de tratament a dat semne de insanatosire. O luna intreaga a stat in spital la Galati, apoi trecind pe rind prin alte spitale din tara, pina a ajuns la Resita. La inceputul anului 1942, tinarul soldat a fost demobilizat si trimis acasa.

S-a dus cu sania sa-si cunoasca nevasta

Acasa il asteptau alte griji insa. "Tata mi-a spus atunci: «Mai, baiete, ar trebui sa te insori! Razboiul e in floare acum si cine stie cum te mai intorci de acolo. Mutilat nu mai are nimeni grija de tine». M-am gindit eu vreo doua saptamini si mi-am zis ca are dreptate", isi aduce aminte barbatul. Deja i se schimba expresia chipului. Figura severa si incrincenata lasa locul unei duiosii candide cind isi aduce aminte de femeia pe care a iubit-o. Tatal sau deja se gindise la o fata potrivita pentru fiu, o domnisoara "durdulie si frumoasa" de la poalele Ceahlaului. Intr-o zi geroasa de iarna s-a urcat tinarul de 32 de ani intr-o sanie si s-a dus intr-un sat sa-si cunoasca viitoarea sotie. Tinara era invatatoare acolo. "Am intrat in casa si am vazut o baba si o domnisoara linga ea. Din una in alta, baba a zis ca-mi da niste miere de albine. Da’ in gindul meu ziceam «mierea de albine e deja aici, linga mine", spune batrinul acum. S-au placut cei doi si nici n-a durat doua luni pina au facut nunta: pe 25 martie au facut cununia civila, iar pe 7 aprilie au ajuns si la biserica. "Sa vedeti acum cu nunta cum a fost", se pregateste barbatul de poveste. Cei care trebuiau sa le fie nasi n-au mai ajuns la nunta, pentru ca barbatul fusese mobilizat in razboi. Pina la urma, nasi le-au fost chiar parintii lui, iar preotii care au oficiat casatoria au fost cei trei cumnati pe care ii avea. "Si s-a facut nunta. A fost petrecere mare atunci", isi aduce aminte zimbind. A inceput atunci o casatorie care a durat aproape 60 de ani. In toamna a fost iar chemat in armata, si tot acolo era cind i s-a nascut si primul copil. Pe Nelu a apucat sa-l vada abia cind era nascut deja de o luna. Nu a stat mult acasa insa, ca frontul l-a primit din nou.

A facut scoala noua in sat

Fiica barbatului, Gabriela Dascalescu, cu care a venit la intilnirea noastra, il indeamna totusi sa mai vorbeasca si despre activitatea lui de invatator. Renunta destul de dificil la amintirile placute despre nunta sa, dar ramine cu fata senina cind imi povesteste de apostolatul lui din invatamint. "Am fost mutat de comunisti din sat din cauza ca n-am fost membru de partid", spune barbatul. Din anul 1949 si pina in 1972 Valeriu Dascalescu a fost invatator si apoi director la Scoala Generala Harmanestii Noi din comuna Todiresti. A gasit scoala o ruina, orele de curs fiind tinute de fapt prin casele oamenilor din sat. Le-a spus atunci oamenilor sa dea jos cu totul cladirea scolii si sa faca alta, insa toti s-au uitat strimb la el. „Domnu’ director, daca stricati scoala asta, alta nu se mai face!", i-a spus atunci unul din batrinii satului. Noul director de scoala nu s-a lasat insa intimidat si a darimat cladirea, a ales ce mai era bun din ea si la restul a dat foc. In doi ani, prin contributiile oamenilor si cu ajutorul lor fizic, s-a construit o scoala noua cu doua sali de clasa, locuinta pentru director, o sala mare pentru serbari sau baluri. Peste alti citiva ani cresterea natalitatii i-a determinat sa modifice din nou scoala, care a devenit astfel cu 11 incaperi. Au aparut si clase de gimnaziu pe linga cele primare si au venit mai multi profesori in sat. "Am avut o scoala  ca la oras. Profesorii nu faceau altceva in cancelarie decit se pregateau de ora, si peste 30% din absolventii nostri au mers mai departe la liceu si facultate", afirma mindru fostul director. In perioada cit a fost director a reusit sa aduca si curentul electric in sat. Directorul RENEL de atunci ii fusese elev si a facilitat electrificarea satului. "Intr-o saptamina am adus 75 de stilpi si intr-o luna transformatorul. S-a facut bal la scoala in seara aia. Deodata s-a facut lumina si toti se uitau de parca era de pe alta lume", completeaza barbatul. Nici de pietruirea drumului din sat spune ca nu a fost strain. La colectivizare au fost ceva probleme, pentru ca l-au convins greu, mai ales ca tot satul il urma in orice decizie. Dar intr-un final a facut si acest pas si intr-o saptamina tot satul era colectivizat. "Duduie, la sfirsit s-a facut un bal si ma uitam la bietii oameni care jucau in opinci, unii de bucurie, altii de scirba ca au dat pamintul. Eu am avut ciuda pe comunisti si inca mai am", sustine barbatul, convins fiind ca vremea comunistilor inca nu s-a terminat.

Ultima oara cind a ajuns la spital a fost in 1942

Criza de acum ii aduce aminte de cea din 1932, cind nici un salariat nu si-a luat banii sase luni. Acum e "scirtiala". Il mai salveaza din monotonie meciurile de fotbal, insa nu prea mai stie cu cine sa tina. "Cum sa tin cu Poli daca aici n-au jucatori?! Eu tin cu Steaua… cu Rapid mai putin".

Pune longevitatea sa pe seama faptului ca nu a fumat si nu a baut cafea niciodata. "Am mincat cam tot ce era facut din lapte, nu mi-a lipsit asta de la masa niciodata. Carne a fost mai putina. De porc nu mincam decit cum zicea preotul, la Craciun, si nici de pasare nu prea am mincat multa. Dar am mincat sanatos. Si am rezolvat cu calm tot ce a fost de rezolvat", precizeaza batrinul. N-a refuzat insa niciodata un pahar de vin la o friptura. A fost activ mereu si n-a lasat greutatile sa-l doboare. Prin spital n-a mai ajuns din 1942, si singurul sau regret in viata este ca si-a pierdut sotia in 2001. Amintirea plecarii ei ii fac ochii sa joace in lacrimi. "Numai Dumnezeu mai este de vina ca ma mai tine pe pamint", spune el totusi zimbind.

Valeriu Dascalescu, decorat cu medalia "Barbatie si credinta" cu spade, clasa III, de catre Regele Mihai I in 1943, si apoi cu medalia „Crucea Comemorativa a celui de-Al Doilea Razboi Mondial", in 1995, de catre presedintele Romaniei de atunci, mai asteapta doar ca in ziua in care implineste 100 de ani sa i se cinte „Desteapta-te romane". Obligatoriu, la Casa Armatei.