Plecat de opt ani la munca in Italia, Iulian si-a sacrificat viata pentru a salva doi italieni

Vestea ca un roman a murit intr-un accident in Italia s-a imprastiat ca
fulgerul. Ziarele si posturile de televiziune italiene au relatat cu lux de
amanunte sacrificiul lui Iulian Constantin, care, la 29 de ani, a salvat, cu
pretul vietii, doi italieni victime ale unui accident de circulatie. Iulian plecase
din Recea, comuna Ion Creanga, in urma cu opt ani, in speranta ca, alaturi
de familia sa, isi va croi o noua viata. Pentru romanii din Italia, dar si pentru
rudele si prietenii ramasi acasa, toate sperantele si bucuriile aduse de banii
strinsi in strainatate s-au transformat intr-o clipa in spaima si durere.
Marti, cind familia il astepta pe Iulian, toti oamenii pe care ii intilneai pe
drum aveau o privire abatuta. Nu mai e nevoie sa intrebi pe nimeni unde
locuieste familia Constantin. Iti dai seama dupa grupurile de sateni din ce in
ce mai numeroase pe masura ce te apropii de casa familiei Constantin. Se
vede dupa gospodarie ca sint oameni harnici. Mama lui Iulian ne pofteste in
casa. Se chinuie sa-si stearga lacrimile, de parca n-ar vrea sa ne supere.
Tatal lui Iulian se ridica brusc de pe pat. Primul gest pe care il face este
acela de a-si sterge ochii inrositi de lacrimi si de nesomn. Durerea parca
amortita renaste pe masura ce povesteste: „M-a sunat cu o jumatate de ora
inainte de a se intimpla nenorocirea. Am mai vorbit de-ale noastre, de cum
o mai duce el, sotia si Beatrice, fetita lui, care are sase luni. La un moment
dat, i-am zis sa mai pastreze din cartela, ca sa poata vorbi si cu maica-sa.
El m-a intrebat: «Cum, mai tata, nu vrei sa mai vorbesti cu mine?» Cam atit
am vorbit”. Ana Constantin, mama lui Iulian, vrea sa aminteasca cum era
baiatul ei: „Era bun ca piinea calda. Nu stiu… Era placut de toata lumea.
Prietenos si cu inima calda… Cind venea acasa, se avea bine cu toata
lumea si veneau toti sa-l vada. Si pe copiii din sat ii saluta cind iesea in
drum. Nu mai zic pe citi i-a ajutat. Nu e om in sat care sa fi venit la el cu
vreun necaz si sa nu-i fi dat mina de ajutor. Si acuma ii in cer. Doamne, ce
mi-ai facut…”. Izbucneste in plins. Un plins amarnic pornit din toata inima
unei mame careia i-a fost dat sa-si vada copilul mort. Discutia lincezeste
pentru un timp. Batrinii nu cuteaza sa-i pronunte numele. Vorbesc mereu
despre „el” de parca inca ar mai fi viu. „A fost asa un om harnic ca unde
punea el mina punea si Dumnezeu mila. A reusit sa-si faca stare in cei opt
ani de cind e plecat cit nu au reusit altii sa faca in douazeci. Mi-aduc
aminte ca atunci cind a plecat nu aveam nici bani sa-i dau sa ajunga pina la
granita. Pe vremea aceea era destul de greu de plecat. A trebuit sa plece
clandestin, intr-un TIR. A stat inchis acolo in TIR de la Bacau pina in Italia.
Dupa un an l-a urmat si sotia lui, Mihaela. Odata ajuns acolo, a muncit pe
la o fabricuta, pe la un patron, pina a reusit sa invete limba si sa-si faca
prieteni. Ca asa era de prietenos cu toata lumea, dragul mamei drag…,
puiul mamei, ca te-am pierdut prin straini…” si fraza se sparge intr-un hohot
de plins. Iarasi citeva clipe de tacere, lungi cit o vesnicie.
In odaita se face cald. Usa se deschide si, incet, incet incep sa intre,
tacute, rudele si prietenii celui trecut la cele vesnice. Fiecare isi aminteste
alte si alte episoade din viata lui Iulian. „Eu am fost cel mai bun prieten al
lui. Tiu minte ca eram flacai si mergeam la discoteca la Icusesti. El s-a
intilnit cu Mihaela, prietena lui. Care acuma ii este sotie. Adica, a fost…”,
povesteste Lucian Girleanu, unul dintre tinerii care l-a cunoscut
indeaproape pe Iulian. Si se opreste brusc, intrerupt de un oftat. „De cite
am mai vorbit cu el la telefon, parca l-am simtit ca nu mai vroia sa se
intoarca acasa, in Romania. Era sofer de TIR si era platit foarte bine.
Acuma… nu mai e. Din cite am inteles, l-a lovit cu masina un judecator.
Dupa ce i-a salvat pe cei doi, de i-a pus intr-o masina si a dat sa se urce in
masina lui, judecatorul care nu a mai asteptat sa se faca loc l-a luat pe
dinainte. L-a aruncat la vreo 15-20 de metri… L-au cautat cu lanternele prin
iarba… Il aduc cu avionul… Ar trebui sa soseasca”, incheie tatal.
Pe masura ce Iulian se apropie de casa, tacerea devine tot mai apasatoare.
Pe ulita s-a strins tot satul. Oamenii se uita inspre deal de unde trebuie sa
soseasca cei care il vor aduce acasa pe Iulian. Tacerea este sparta de
tipete si bocete. „Puiul mamei, pui…”, se tinguie mama, apoi incepe sa tipe
deznadajduita. De durere si de neputinta. In prima masina este sicriul in
care este adus Iulian, urmata de alte masini, in care se afa rudele lui Iulian
si care au venit sa-l conduca pe ultimul drum pe tinarul din Recea. Masinile
inainteaza incet, cu farurile aprinse. Pe masura ce se apropie, se intetesc
vaietele si bocetele celor din jur. Neomenesc de descris jalea unui sat.
Deznadejdea si durerea par de nestavilit. Nu-si mai stapineste nimeni
lacrimile de durere si de furie neputincioasa. In curte, masina este coplesita
de bratele celor care l-au asteptat. Tatal geme neputincios in fata
nenorocirii de a-si vedea copilul mort: „Mai bine muream eu, Doamne, mai
bine muream eu…”. Peste capetele tuturor se aude bocetul mamei. „Dragul
mamei salvator, Te-ai dus si nu te mai intorci… Ai facut la toti bine.. si te-a
luat de linga mine…”.
Peste Recea se astern negurile de seara. Cenusiul plumburiu al cerului
acopera durerea care a coplesit un sat intreg. De sus zimbeste, poate,
Iulian, care a plecat acum opt ani in Italia sa-i faca un viitor lui Beatrice,
fetita lui de sase luni. Acolo unde se afla acum nu mai sint nici lacrimi, nici
durere. (Marcel BARTIC)